De ce se droghează tinerii?

Cei care ajung consumatori de droguri din curiozitate folosesc de regulă „celebra” şi înşelătoarea propoziţie „Asta va fi prima şi ultima dată…” , fără să realizeze că poarta pe care ai intrat este poarta infernului. Drogul este o capcană din care se iese cu greu sau nu se mai iese niciodată

Vârsta adolescenţei (pubertatea) este o perioadă extrem de grea în viaţa fiecărui om. Aceasta este perioada când copilul începe să simtă că are personalitate, Alături de schimbările fiziologice, în persoana adolescentului are loc o căutare permanentă a răspunsului la întrebarea: „Care este sensul vieţii?”. Şi devine clară pentru el existenţa golului din suflet, care trebuie umplut cu ceva.cu placere

O picătură pozitivă a gestului consumului de droguri este faptul că ei recunosc că o viaţă banală, ştearsă, lipsită de frumuseţe, de iubire adevărată, nu îi satisface. Ei recurg la droguri ca la o soluţie disperată – vor să nege tot, s-au săturat de lumea reală, vor să evadeze  şi caută altceva.

Indiferent din ce cauză, odată ajunşi la consumul de droguri, drum de întoarcere nu prea există. Chiar medicii care lucrează în centrele de toxicomanie recunosc faptul că: „Noi îi salvăm pe moment, dar ajunşi în libertate, marea majoriatate o iau de la capăt„.

În prezent, cele mai utilizate droguri sunt preparatele din cânepă indiană (haşiş, marihuana, plastilina, ş.a.). Trăsătura distinctivă a fumătorilor de „iarbă” o constituie lipsa controlului asupra propriei persoane şi căderile nervoase bruşte, datorate unei bucurii nestăpânite care nu are motiv şi care poate ajunge până la plâns în hohote. Omul este bucuros fără motiv, se agită şi rosteşte vorbe confuze. Cânepa este un narcotic de grup. Narcomanul se poartă aşa cum se poartă ceilalţi membrii ai grupului. Este de ajuns să înceapă vreunul să râdă şi un râs nestăpânit îi cuprinde pe toţi ceilalţi. Dacă pe vreunul dintre narcomani îl cuprinde frica, pe toţi cei din jur îi poate cuprinde o adevărată panică.

Efectele secundare ale persoanelor care consumă cocaină sunt psihozele, în timpul cărora cresc neliniştea, frica şi pot apărea halucinaţii vizuale şi auditive, mâncărimea pielii. Narcomanilor li se pare că există insecte care vieţuiesc sub pielea lor. În această stare, bolnavii pot fi agresivi faţă de duşmani imaginari sau se pot sinucide din cauza deznădejdii.

Consumul oricărui drog determină la început dependenţa psihică, iar apoi şi dependenţa fizică. Datorită consumului frecvent apare o atracţie de neînvins către preparatul narcotic. Narcomanul devine dependent. „Toate îmi sunt îngăduite dar nu toate îmi sunt de folos” (I Cor. 6, 12).

Să se trateze de narcomanie au reuşit câţiva şi aceştia, de obicei, preferă să se abţină de la descrierea tratamentului. Iar vieţile şi destinele a zeci şi sute de oameni cunoscuţi şi cele ale apropiaţilor lor sunt distruse. Dacă există o singură posibilitate de a nu deveni narcoman – aceea este să nu încerci niciodată droguri. Cine dintre pacienţii clinicelor narcologice, de exemplu, şi-a propus să devină narcoman? Probabil nimeni. Toţi au vrut „numai să încerce”. Şi, după  ce au încercat o dată, au vrut să încerce şi a doua oară…

Din punct de vedere medical, mecanismele biologice care formează imediat dependenţa le putem rezuma astfel:

În creierul omului se creează aşa numitele peptide opioide. Acestea sunt nişte celule albe, însă, datorită structurii lor chimice sunt foarte asemănătoare cu „fărâmele” de opium. Ele sunt, dacă se poate spune aşa, cele care reglează starea noastră sufletească. Însă organismul uman este atât de inteligent construit încât nu produce nimic în plus şi, imediat ce o substanţă asemănătoare începe să intre din afară, propriile endomorfine încetează treptat să se mai formeze. Pentru a se reface cantitatea de endomorfine necesară organismului, este nevoie de eforturi extraordinare din exterior. Pe măsură ce propriile endomorfine devin tot mai puţine, organismul are nevoie de tot mai multe intrări ale narcoticului. Aşa devine omul dependent de droguri. Dacă narcpmanul opreşte consumul de substanţe narcotice, apare  sindromul renunţării (sau de abstinenţă). Aceasta este starea de care se tem narcomanii cel mai mult. Este starea pe care nu o pot menţine întotdeauna nici măcar aceia care vor să se vindece.

Sindromul renunţării reprezintă culmea senzaţiilor narcomanului. Toţi narcomanii vor să renunţe la droguri, însă puţini sunt cei care pot îndura sindromul renunţării. Şi nu toţi începătorii ştiu ce înseamnă sindromul renunţării. Nu toţi ştiu prin ce trece omul.

Din punctul de vedere al narcologiei, narcomania este o boală cronică, incurabilă. Chiar şi aceia care au reuşit să treacă peste criza abstinenţei nu vor uita niciodată ce sunt drogurile. Narcomania este o boală care „ştie să aştepte”. Nu se ştie ce va face omul dacă se vor înfăţişa înaintea lui problemele grele ale vieţii.

Nu astăzi, ci mâine societatea va fi gata să recunoască faptul că războiul cu narcomania este pierdut, aşa cum s-a întâmplat odată în Europa, în anul 1997, când şeful poliţiei din Hamburg a făcut în mod public declaraţia că războiul cel îndelungat cu drogurile este deja pierdut şi că este nevoie de o politică nouă (a cărei esenţe constă doar în reducerea daunelor).

Ce este aceasta? Este recunoaşterea faptului că războiul cu forţele răului este pierdut, iar milioane de copii sunt lăsaţi la mila „învingătorului”…

Categorii: Uncategorized | Etichete: , , , | Lasă un comentariu

Navigare în articol

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat: