Importanţa suferinţei şi a bolilor pentru mântuirea omului

 

Trebuinţele trupului când sunt satisfăcute, pricinuiesc plăcere, şi când nu sunt satisfăcute pricinuiesc durere. Omul s-a deprins însă atât de mult cu plăcerea satisfacerii trebuinţelor trupeşti, încât le satisface chiar peste măsura necesară, căutând plăcerea în ea însăşi. Iar de durere fuge, chiar cu preţul renunţării la valorile care menţin sănătatea spirituală a firii, acceptând o adevărată descompunere spirituală. În toate acestea se manifestă o teribilă slăbire a firii noastre, care trece cu vederea viitorul durabil, de dragul clipei prezente. Trece cu vederea că satisfacerea de mai multe ori repetată a unor plăceri prezente va aduce un lanţ continuu de dureri viitoare [1] .

Foarte frumos sintetizează părintele Dumitru Stăniloae din Sfântul Nicolae Cabasila astfel: Dumnezeu schimbă răul în bine. A inventat de la început durerea si moartea împotriva păcatului. De aceea îndată după păcat Dumnezeu a îngăduit moartea şi durerea, nu ca să aducă judecată păcătosului, ci ca să ofere un leac celui bolnav. Moartea a venit ca să nu fie nemuritor păcatul[2].  Comentând această învăţătură a Sfântului Nicolae Cabasila, P. Nellas zice că îndată ce a apărut în creaţie moartea, Dumnezeu, ţinând în mâna Sa toată iniţiativa, a folosit-o cum a voit şi prin întrebuinţarea ei diferită a schimbat radical firea ei. Îngăduind moatea, o întoarce împotriva coruptibilităţii şi prin moartea naturală pune capăt coruptibilităţii şi cauzei ei, păcatului.

Încercările date de Dumnezeu „nu-s pedeapsă, ci şcoală, lumină pentru minte şi milă de la Dumnezeu. Că le simţim ca suferinţe? De nu le-am simţi ca atare, n-am învăţa nimic. Precum plăcerea e dascălul păcatelor, aşa durerea e dascălul înţelepciunii; iar din odihnă, până acuma încă n-a ieşit ceva de folos” [3].

Părintele Arsenie Boca spune că toate necazurile ne vin de la greşeli, nu de la Dumnezeu. El numai îngăduie şi spală cu ele vinovăţiile noastre. „Oamenii tare greu pricep că îndreptarea prin necazuri dovedeşte nu părăsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui. Ba chiar prin aceea ştim că Dumnezeu are grijă de noi, dacă vom avea necazuri”[4].

Necazurile spală petele păcatelor de pe haina noastră nevăzută,  – şi mai târziu îl scoate din topirea suferinţelor, fie spre viaţa cea fără de trup, fie întorcându-l spre viaţa pământească, ca pe un înţelepţit.

Pe cei care nu se statornicesc în bine, ci iarăşi s-ar întoarce la rele, uitând făgăduinţa pe care au făcut-o  la strâmtorare , pe unii îi scoate din viaţa cea deşartă, atunci când după ştiinţa lui Dumnezeu, au ajuns la cea mai bună pocăinţă din viaţa lor, ca în aceea să se socotească în vecii fără de sfârşit. Aceştia în acest fel sunt mai câştigaţi pentru mântuire, primindu-i Dumnezeu cu o nădejde de pocăinţă.

Pe cei care au trecut prin suferinţe şi au câştigat întărire şi statornicie spre bine şi printr-înşii ştie Dumnezeu că ar dobândi mântuire şi alţii, pe aceştia îi scapă şi îi întoarce  acasă. Dacă se dedau iarăşi stricăciunii şi îngrămădirii în păcate, iarăşi îi cheamă la şcoală.

De obicei oamenii nu se întorc la Dumnezeu decât atunci când dau de primejdii, „adică atunci când îi ajunge dreptatea dumnezeiască din urmă şi trebuie să dea seama de ce au făcut”[5].

Prin suferinţă se desţeleneşte din lăuntrul sufletului omenesc orice rădăcină egoistă, orice împietrire. Acestea pleacă şi omul rămâne smetrit cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Când eşti binecuvântat în alte împrejurări există pericolul să te mândreşti, dar când  eşti binecuvântat în durere şi suferinţă, atunci cu greu te poţi mândri. Ci, dimpotrivă, te smereşti, te topeşti, te umileşti, devii ca un fum înaintea lui Dumnezeu [6].

Problema nu este, aşadar că suferim, ci în felul în care reacţionăm la suferinţă.

Suferinţa este un instrument pedagogic pe care Dumnezeu îl foloseşte întotdeauna spre binele omului, pentru izbăvirea lui din capcanele sau din captivitatea unei existenţe autonome, suficiente sieşi, dedată plăcerilor trecătoare. Suferinţa, oricât de grea ar fi şi de chinuitoare, este un semn al prezenţei şi al lucrării lui Dumnezeu, un semn al atenţionării şi al iubirii concrete a lui Dumnezeu faţă de om..

Unul dintre cele mai relevante texte legate de importanţa suferinţei în viaţa omului se gaseşte în Pateric: „Zis-a un părinte oarecare: ceara de nu se va înfierbânta în foc, să se moaie, nu se va putea tipări pecetea ce vei pune peste dânsa. Aşa şi omul: de nu va fi muiat de fierbinţeala focului scârbelor, bolilor, ostenelilor, suferinţelor şi a ispitelor, nu se poate tipări într-însul pecetea Sfântului Duh. Că pentru zice Domnul Sfântului Apostol Pavel: ajungă-ţi darul Meu, că puterea Mea întru neputinţe se săvârşeşte. Şi însuşi Pavel zice: cu dulceaţă este mie a  mă lăuda pentru neputinţele mele, ca să se sălăşluiască în mine puterea lui Hristos. Aşa şi tu, fiule, după putinţa ta rabdă pentru Domnul cu mulţumire scârbele, necazurile, năpraznele, bolile şi ispitele ce-ţi vor veni după voia lui Dumnezeu pentru folosul tău; că numai prin răbdarea scârbelor cu mulţumire va intra omul în Impărăţia lui Dumnazeu, precum Însuşi Domnul zice: cu multe scârbe se cade a intra în Împărăţia cerurilor”[7].

Suferinţa îl ajută pe om să se descopere ca persoană, adică să-şi descopere dimensiunea tainică, cea a comunicării cu Dumnezeu în duh şi adevăr; prin suferinţă omul conştientizează dependenţa de Dumnezeu şi dependenţa socială (dimensiunea comunitară a existenţei); suferinţa conştientizează limitele anatomice şi fiziologice ale omului, dar şi puterea ce se vădeşte în slăbiciune; suferinţa naşte nevoia de comunicare.

Mesajul evanghelic este pedagogia divină care însoţeşte suferinţa; bola nu este numai pedeapsă şi nu rămâneniciodtă la stadiul de pedeapsă; ea este crucea care îi determină bolnavului drumul spre cercetare proprie, spre vindecare, spre Împărăţie.

Taina Sfintei Cruci prezentă în inima creştinului şi înălţată de Sfintele Taine îl face pe omul creştin bolnav să sufere boala cu răbdarea celui ce presimte viaţa veacului viitor în suferinţa asumată cu credinţă şi smerenie; presimţirea veacului viitor îi aduce bolnavului creştin o bucurie care nu e din lumea aceasta.

 

[1] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a  Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997,  pag. 48

[2]  Ibidem, pag. 64 în P. G., 150, 513 C

[3] Pr. Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 1999 pag. 49

[4] Ibidem, pag. 55

[5] Ibidem, pag. 114

[6] Arhim. Simeon Kraiopoulos, Taina Suferinţei, Editura Bizantină, Bucureşti, 2007 pag. 21

[7] XXX,  Patericul, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 1999, pag. 370

 

 

Categorii: Uncategorized | Lasă un comentariu

Navigare în articol

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat: