Conferinţa „Despre problemele tinerilor”; invitată : Maica Siluana Vlad

maica-siluana-slatina21

 

Maica Siluana Vlad, in cautarea celui cazut

Măicuţa Siluana este o monahie tânără … trecută de 60 de ani. Cu o prospeţime a sufletului care nu te poate lăsa indiferent, ea se luptă de ani de zile nu numai pentru monahi ci şi pentru mireni, oameni năpăstuiţi de viaţă. În scrisul său (are până acum mai multe cărţi publicate) maica nu are pic de rugină. Atentă la problemele mileniului trei, ea se coboară cu o tenacitate de scafandru abisal în lăuntrul sufletului uman, pentru a-i găsi bolile cu care modernitatea l-a „înzestrat”. Cu o dezinvoltură pe care nu o au toţi monahii, vorbeşte din Sfinţii Părinţi pe care îi vede vii, aproape de sufletul nostru, capabili să ne vindece. Cu maica Siluana tomurile de volume patristice prind viaţă şi îşi transmit acea ardere a Duhului pe care purtătorii de Dumnezeu au avut-o ieri, astăzi şi în veci. Interviul de mai jos e o invitaţie la un ospăţ al credinţei.

(…)


Omul bolnav

– Dar de unde acest fatalism şi de unde această autovictimizare, pe care o vedem de multe ori?

– Maică, suntem bolnavi. De fapt, toată lumea ştie: omul este o făptură bolnavă. Omul contemporan, omul nostru este îngrozitor de bolnav. Păcatul strămoşesc, părintesc nu mai este un îndemn, o chemare, o ispită, ci pur şi simplu o stare în care te naşti, ca şi cum te-ai naşte într-o casă cu un aer viciat, fără aer, cu mirosurile acelea grele dintr-o casă nemăturată, neîngrijită. Copilul care creşte acolo nu ştie că există aer curat, că se poate trăi şi altfel. El trăieşte aşa şi iese de acolo bolnav. Când se duce în lume, el nu ştie să-şi aerisească încăperea în care va locui, nu ştie să facă lucrurile elementare de igienă, pentru că n-a fost învăţat.
Duhovniceşte, suntem la fel. Noi suntem nişte oameni bolnavi duhovniceşte. Majoritatea copiilor sau oamenilor care vin la mănăstire astăzi sunt crescuţi în ateism, sau într-un creştinism de Paşti şi de Crăciun, de ouă roşii şi de cârnăciori. Şi atunci, copilul ăsta când Îl descoperă pe Dumnezeu, primul lucru pe care îl descoperă este propria mizerie. „Nu se poate!” e primul lucru pe care îl zice. Acest refuz de a descoperi că sunt atât de mizerabil, că sunt atât de nemernic e prima revelaţie. Dacă nu am trăit asta, nu ne-am întâlnit, de fapt, cu Hristos. Şi, de aici încolo, se fac trei bifurcaţii de atitudini duhovniceşti.
 Una, să spui, să te prefaci că tu nu ai neputinţele respective („Eu nu mint, eu nu judec, eu nu invidiez, eu nu…”). Rezultatul va fi un un prefăcut, un mincinos, un…

– Un ipocrit!

– Un ipocrit care va fi extrem de chinuit şi va suferi extrem de tare, pentru că tot timpul va trăi cu frica că o să fie prins, că o să fie descoperit că nu e chiar aşa. Va face gesturi exterioare foarte duhovniceşti, şi lăuntric va fi chinuit de vinovăţie şi de ruşine. Şi-l vom descoperi după o mare oboseală. Ipocritul este mereu obosit. El e mereu foarte obosit, pentru că toată energia e dusă să nu cumva să fie prins că lucrurile nu stau aşa cum … La început! Pentru că după aceea se poate acomoda, şi-şi dă seama că toţi oamenii sunt ipocriţi, ce nu-i place la sine vede la celălalt.
O altă atitudine, a doua, este aceea de a nega profund aceste realităţi – nu de a le ascunde, ci pur şi simplu de a le nega. Acesta este nevroticul (omul cu nevroze): istericul (foarte multe măicuţe aleg calea asta), paranoicul (nu în sensul de boală gravă), schizoidul. Toate aceste nevroze pe care le trăim noi, care vin din nefericirea de a fi aşa cum suntem şi din toate energiile îndreptate spre negarea acestui fel de a fi. Nevroticul va fi foarte autentic în exterior: el îşi va face canonul, va face rugăciuni în plus, o să se ducă în pelerinaj, o să caute duhovnici mari, o să umble după semne şi minuni. Aceasta pentru că tot caută pe cineva care să-i spună: „De ce sunt eu nefericit, când sunt atât de râvnitor?” Este omul lipsit de realism duhovnicesc, cum spune părintele Rafail Noica. Cel care-şi construieşte viaţa duhovnicească peste o hazna pe care n-a curăţat-o niciodată. Nu l-a învăţat nimeni. N-a întâlnit oameni care să-l ajute să facă asta.
Şi a treia cale, calea de mijloc, calea vindecării, este asumarea neputinţelor: „Mi-e frică. Sunt fricosă. Sunt mincinoasă. Sunt violentă. Sunt invidioasă. Sunt bolnavă, Doamne, vindecă sufletul meu! Tu eşti Doctorul sufletului meu!” Atunci începe vindecarea! Şi cel care te păstoreşte pe cale, ştie: acum ne ocupăm de minciună, acum de invidie, acum de frică, şi fiecare aceas¬tă neputinţă, care e scrisă în noi, e scrisă în sinapsele noastre, trebuie dezvăţată şi învăţată virtutea. Cu aceeaşi energie, eu pot să-mi creez sinapse noi, să am alte obiceiuri. Şi când va reacţiona impulsul de a invidia pe cineva, omul duhovnicesc zice: „Doamne, asta e păcat! Ajută-mă! Miluieşte-mă!”. Aceasta este calea.
Or, noi venim la mănăstire, mai ales cei care am venit după anii 90, venim dintr-un puseu emoţional, venim dintr-un dor, din perceperea dorului ăsta firesc al omului de Dumnezeu, de împlinire, de sfinţenie. Am băgat-o în psihismul nostru, o trăim numai la nivel psihic, şi acolo suntem plini de evlavie, dar o evlavie pietistă, care este alimentată de cântări sentimentale… Acum au şi ele rolul lor, lucrarea lor, în psihologia duhovnicească. Dar ele au un loc strict undeva, pe cale, şi pe urmă pedagogia te duce mai departe, nu te opreşti aici. Probabil că sunt şi suflete care se pot opri aici, şi sunt cinstite cu ele însele şi trăiesc aşa, acelea nu vor avea probleme. Vor face faţă vieţii, după ce ascultă un cântec de ăsta, se întăresc să-şi ducă crucea.
Este greu, atunci, când vin la mănăstire doar dintr-un puseu de acesta emoţional. Ca şi în viaţa laică: dacă eu sunt îndrăgostită de un tânăr şi el este îndrăgostit de mine, îndrăgosteala aceasta este o efervescenţă a psihicului, emoţii, sentimente, idealuri, gânduri, vise, toate astea ţin de psihismul nostru, dar n-are nici o legătură cu duhul nostru. Duhul nostru vrea pacea, vrea mântuirea, vrea iubirea de vrăjmaşi, vrea să se sfinţească. Nu poţi să-i spui unui tânăr înfierbântat de dragoste, despre asta, atunci. Dar va veni vremea când el o să spună: „Vai de mine! Dar mi¬nunea mea nu mai e minune!” Şi atunci trebuie să-i spui: „Uite, ai primit har, la cununie, să descoperi minunea lui Dumnezeu, nu minunea ta! Că minunea ta era proiec¬tată, era construită, era rezultatul efervescenţei hormonale şi imaginative”.
Aşa se întâmplă şi la mănăstire: primul lucru pe care-l trăieşte tânărul (sau mai puţin tânărul) care intră în mănăstire este dezamăgirea: „Nu mi-aş fi închipuit! Eu credeam că aici sunt numai sfinţi! Nu mi-aş fi închipuit!
Nu mai am timp să citesc nici un acatist! Citeam şapte pe zi, nu mai am timp să citesc nici unul!” Dacă spălarea W.C.-ului tău, dacă curăţarea cartofilor pe care i ai mâncat tu cu surorile tale, dacă aceste activităţi nu fac cât un acatist, n-ai cum să te bucuri.
Pentru că acasă, aceşti copii, fie stăteau în cămine, unde mâncau repede la cantină ceva, fie stăteau la părinţi, unde mama spăla, mama călca, făcea mâncare, şi copilul stătea la cate¬drală şi citea acatiste şi asculta muzică psaltică. Or, când intră în mă¬năstire, el trebuie să înveţe. Sunt copii care nu ştiu care e deosebirea între raţă şi gâscă! Noi nu avem raţe şi gâşte, dar asta este o cultură, să ştii ce e ace¬ea raţă şi ce e gâsca, cu ce se hrăneşte gâsca, cum ai grijă de o pisică, cum ai grijă de o vacă, cum îţi faci patul, cum te culci, cum te scoli, cum te speli pe dinţi, cum… as¬ta cu spălatul pe dinţi o ştim toţi!
Şi atunci, drama de aici vine! Omul vine în mănăstire cu nişte aşteptări mistico-sentimentale. Şi primul lucru pe care-l trăiesc e moartea! Mor iluziile, moare lenea… avem o lene în noi, du-te, ia pe oricine şi du-l la biserică, să vezi: dacă are 20, dacă are 30, dacă are 40 de ani, se uită după scaun, dacă nu, măcar să se rezeme puţin de uşorul uşii.
Suntem obosiţi înainte de a osteni! Or, aici învăţăm osteneala, care e închinarea trupului!
De fapt, ce e viaţa într-o mănăstire, decât un model al vieţii creştineşti? Iată cum poate trăi creştinul: şi călugărul mănâncă, şi călugărul găteşte, şi călugărul îşi ară pământul sau îşi sapă pământul la o floare, dar o face în Hristos, o face închinându-se. Dacă el trăieşte în slujbe fără de sfârşit şi cineva trudeşte să-i facă mâncare, atuncea probabil că se compensează: unul se roagă într-un fel şi celălalt se roagă altfel.
Însă eu cred că cei care doar se roagă ar trebui să mănânce doar pâine uscată. Pentru că altminteri, când o să mănânc eu prăjitura asta bună pe care am mâncat-o noi astăzi, şi ştiu că eu am făcut isihasm, iar sora mea sau fratele meu a făcut prăjitura, s-ar putea să-mi stea în gât. Eu sunt chemat să fiu împreună cu el. Dacă eu între timp am făcut ceva, altceva, şi suntem împreună şi facem pe rând toate, atunci lucrurile se schimbă. Mie mi se pare că atunci când plăteşti un om să-ţi facă mâncare, cumva diminuezi măreţia gătitului, a pregătirii mâncării. Pregătirea mâncării este un gest litur¬gic, este un gest de slujire. Asta ar trebui să ştie cel care găteşte, şi atunci el nu se va răzvrăti, dacă el ştie că Liturghia lui e la fel de importantă ca a celui care este în biserică.

(…)


Ieşirea la Lumină

– Şi cum ieşim din această spărtură?

– În două feluri. Primul: făcând ce ne spune Dumnezeu, făcând poruncile. Al doilea: fiind târâţi de Sfânta Biserică. Maică, avem o biserică, ne târăşte… îşi ia copilul paralizat în braţe şi-l duce … îl duce unde trebuie! Să dea Dumnezeu, să ne dea minte să rămânem în biserică, aşa cum suntem: amărâţi, nenorociţi, să rămânem în dreapta credinţă, să mergem la slujbă… şi ne mântuim. Dar, maică, vorbeam cu măicuţele mele într-o zi – într-o zi mai grea duhovniceşte, aveam şi noi nişte probleme. Şi am zis: „Măi, maică, măi! Dacă noi murim acuma, sigur că ne ducem în Rai, că suntem copii buni – merităm iadul, dar Dumnezeu e milostiv, şi ne ducem în Rai – dar ce să facem noi acuma acolo? Ne putem bucura? Unde-i bucuria noastră? Unde-i capacitatea noastră de a ne bucura, dacă noi suntem atât de necăjite pentru un fleac, şi putem să pierdem o jumătate de oră dezbătând o problemă care-i un fleac şi suferind pentru ea. Acolo vom fi aceleaşi”.
Înţelegeţi, Raiul este locul în care sunt condiţii de bucurie. Dar tu te bucuri? Ai tu această disponibilitate? Fă-mi lista – tu, omule, care eşti acum în faţa mea – fă-mi lista cu motivele de bucurie pe care le ai acum în viaţa ta. Câtă bucurie ai avut de azi dimineaţă? Sau câtă durere? N am nici o bucurie personală şi durere personală, totul este impersonal. Ne trăieşte entuziasmul dacă este, ne trăieşte tristeţea dacă vine, ne trăiesc gândurile…
Or, scăparea, dacă nu ne lăsăm târâţi de mila lui Dumnezeu este această asumare, această intrare în iadul din noi împreună cu Hristos, şi să facem curat.
Să nu ne fie scârbă, să nu ne fie ruşine, pentru că El a venit la noi, cei mai scârboşi şi mai nenorociţi oameni. De aia S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, că altfel trimitea şi El o epistolă din cer şi ne scotea din necaz. Şi chemarea lui în viaţa creştinului ar trebui să fie o epicleză permanentă. Viaţa călugărească încearcă să fie. Faptul că ne ducem des la slujbă este ca să-L chemăm des pe Dumnezeu, nu ca să ne facem datoria, să turuim acolo şi să nu auzim nimic din ce se spune. Este chemarea lui Dumnezeu.
Taina Ortodoxiei este Taina prefacerii. Dumnezeu, în Biserica Lui, transformă pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Lui, transformă un băiat şi o fată în soţ şi soţie, transformă un păcătos în sfânt, transformă gândurile rele în gânduri bune, transformă păcatele în virtuţi – le preface. Dar noi alegem prefăcătoria, negarea? Aceasta e ieşirea, să mă rog mereu lui Dumnezeu, să strig mereu la Dumnezeu, deci să mă asum cum sunt şi să zic: „Doamne, fă ceva cu mine!”  că altfel, cu cât mă fac eu, cu atât voi fi mai nefăcută. Noi nu pricepem că lucrarea mântuirii este lucrarea lui Dumnezeu cu noi.
Unii aleg să lucreze ei şi să facă lista meritelor şi să se ducă: „Mă împărtăşesc, că merit, am făcut mătănii, am postit, am…”. Alţii aleg să zică: „Să facă Dumnezeu, că Dumnezeu le face, şi eu şed pentru ca să le facă El!”

Cei trei vrăjmaşi

Este foarte simplu, dar şi foarte complicat, din cauza minţii noastre complicate. Lenea este aceasta stare sufletească, în care am dori ca lucrurile să se întâmple de la sine. Că sunt unii copii care trăiesc realităţi de coşmar şi se culcă. Şi îşi doresc din tot sufletul ca atunci când s-or trezi, lucrurile să stea altfel. Şi ele stau la fel. Leneşul se culcă în nădejdea că poate lucrurile se schim¬bă şi fără el, ceea ce nu se întâmplă. Lenea îţi aduce o plăcere. Lenea este şi o opţiune. Părinţii spun că avem trei vrăjmaşi: neştiinţa, lenea şi uitarea.
Deci primul păcat, primul mare balaur care ne mănâncă este neştiinţa. Omul are o râvnă să nu afle, să nu cumva să ştie, ca să nu-şi bată capul, lucru care se întâmplă şi în mănăstire. În mănăstiri, e uimitor cum se poate participa la slujbe fără să se audă cuvintele slujbei. Mi s-a întâmplat cândva să vorbesc cu nişte măicuţe şi vorbeam despre cum a fost prefigurată crucea în Vechiul Testament.
Şi mi-au răspuns: „Dar, ce? Noi am studiat Vechiul Testament? Noi avem timp să studiem?” Zic: „Bine, dar am văzut că faceţi Acatistul Sfintei Cruci şi miercurea şi vinerea. Acolo sunt doua citate – Manase şi Amalec.” N-au auzit niciodată! „Care sunt cei 12 apostoli?” „Dar de unde să ştim noi?” „La fiecare Luminândă de joi sunt înşiraţi toţi doisprezece, maică, şi-i citim de ani de zile, şi nu-i ştim pe de rost!” Ce se întâmplă? Ce e asta? Deci e o nevoie de a nu şti. E o apărare a psihismului, a ego-ului, care nu vrea să ştie. Că dacă ştie, va fi tras la răspundere, dar dacă n-a ştiut, scapă mai uşor. Şi această nevoie şi-a cultivat-o de mic. Este strategia omului vechi sau a omului mort. Un mort, ca să se simtă bine, trebuie să aibă grijă să fie mort. Să nu cumva să se trezească. Aici intervine mai întâi uitarea: „Am uitat! Vai, dar am uitat!” Şi dacă nici nu mai uiţi – că durerea, care e darul lui Dumnezeu cel mai mare – te trezeşte mereu, vine această lene: „Am ştiut, n-am uitat, dar mi-a fost lene!” Şi lenea este însoţită întotdeauna de gânduri de cârtire, de gânduri de judecată, de gânduri de hulă chiar. De ce? Că eu, ca să pot să lenevesc, trebuie să dau vina pe cineva. Ca să pot să spun: „Eu nu mai fac treaba aia, pentru că el mi-a făcut, pentru că Dumnezeu nu mă iubeşte”. Am nevoie de o scuză, dacă vrei, de o dogmă. Deci eu am nevoie de o dogmă care să anihileze dogma care mă cheamă la virtute. Şi de aici vin şi ereziile. N-ajungem noi până acolo, că suntem prea leneşi. Pentru erezie îţi trebuie oleacă de râvnă.

„Să fim atenţi la durere”

Un cuvânt aş mai zice, drag mie şi folositor şi pentru cei din lume, şi pentru măicuţele mele: „să fim atenţi la durere, maică”! Dumnezeu a pus în noi mila Lui. Mila Lui şi dragostea Lui este durerea noastră. Când te-o durea ceva, să ştii că I-ai simţit iubirea şi mila. A pus-o special ca să nu mai stai acolo unde stai.
Şi am o metaforă foarte nesofisticată şi neartistică, pe care o folosesc mai ales cu copiii: dacă omul ajunge cu fundul pe o plită încinsă, în loc să sară de acolo, că îl frige – Dumnezeu a pus durerea, ca să sară, să se dea jos – omul (de astăzi, mai ales) a ales să se revolte împotriva plitei: „De ce frige aşa de tare?” Să-l dea în judecată pe cel care l-a împins şi a căzut pe plită, să ceară substanţe ca să nu simtă arsurile şi durerile, să înghită ceva să nu-l doară fundul, şi pe urmă să nu-l doară tot trupul care se arde, care se topeşte. Ăsta este iadul, asta este refuzul lui Dumnezeu. Crucea este doar această onestitate: să te dai jos de acolo.
Când te doare ceva să vezi: „Ce spui Tu, Doamne? Pe unde s-o iau? Ce să fac? Că Tu ai pus durerea asta în mine ca să mă anunţi ce trebuie să fac ca să intru în bucurie.” Şi durerea asumată este chiar bucuria, chiar naşterea bucuriei. Pe partea ailaltă a durerii e bucuria; nu-i departe, să zici că după ce-ai trecut, mai mergi vreo doi kilometri.
De ce nu ştim asta? Pentru că – eu aşa cred – ne-am născut într-o lume a antinevralgicului, a substanţelor astea, ca să nu simţim durerea. Copiii sunt zgâlţâiţi de mici să tacă. Îi leagănă. Le bagă suzeta în gură şi s-a rezolvat problema, nimeni nu ascultă durerea nimănui. Oamenii ar trebui să tacă. Doar aşa am învăţa. Când un co¬pil cade şi se loveşte de scaun, mama vine, îl pupă pe băiat şi dă „na-na” la scaun… şi copilul învaţă să dea „na-na” la tot ce-i produce durere. Dar dacă mamei i-ar trece prin cap să pupe băiatul, dar să pupe şi scaunul? Să spună: „Uite, buba la băiat, buba la scaun, pupăm şi mângâiem şi colo, şi colo” – el ar învăţa din această experienţă şi ar crede că ce simte el, simte şi celălalt.
Aşa, el crede că numai el simte, şi celălalt trebuie pedepsit.

– E o dezvoltare a egoismului încă din pruncie.

– Exact! Şi atunci, iată-i pe copiii aceştia care vin în mănăstiri – şi eu, prin copii înţeleg şi pe cei de 40 de ani. Ei vin dintr-o asemenea lume şi dintr-o asemenea educaţie. Şi noi, care suntem educatori sau a dat Dumnezeu să fim mai „răsăriţi”, trebuie să învăţăm noi să ne vindecăm pe noi şi să privim lucrurile aşa. Că e uşor să-l faci „puturos” sau „invidios” … dar cum a ajuns aşa? Eu zic că trebuie să învăţăm cumva repede cum să ne raportăm la suferinţa omului de astăzi. Suntem foarte departe de durerea omului viu. Omul viu este chinuit, a fost abuzat, a fost bătut, a fost minţit, a fost umilit, … a învăţat să violeze, să bată. Dar omul ăsta e viu şi-L caută pe Dumnezeu. Şi tu ce faci? Că a venit o fetiţă la mine, pe care am tot îndemnat-o să se ducă să se spovedească. S-a întors şi zice: „Nu mai vreau să mă mai spovedesc, că m-am dus acolo şi a ţipat la mine părintele! S-a ridicat în picioare şi mi-a zis: «Ce ai făcut, nenorocito?»” Dar tu ce i-ai spus? „Păi, i-am spus că am făcut sex oral!” Şi ăsta, săracul, n-auzise în viaţa lui de aşa ceva, a sărit în picioare… Deci, noi trebuie să ştim că oamenii ăştia sunt chinuiţi de nişte lucruri pe care noi nici nu le visăm la vârsta noastră. Nu-ţi trecea prin cap, n-avea cum să-ţi treacă. Probabil că o fi fost lume mai emancipată pe vremea aceea, dar nici copiii, nici duhovnicii nu ştiau de aşa ceva.
Dar acuma noi trebuie să ştim. Îţi vine un copil care zice: „Nu pot să mă trezesc, simt o lene cumplită, nu ştiu ce-i cu mine!” – vezi că ăla consumă pornografie. E specifică. Cine se uită la pornografie sau face exces de masturbare, va fi veşnic obosit. Şi atunci, şi preoţii trebuie să ştie asta, şi noi, stareţii, trebuie să ştim neputinţele omeneşti şi să avem milă de omul ăsta viu care geme sub blestem.

De la blestem la bucurie

Noi, maică, trăim o viaţă de blestem. Tot ce face omul face pentru că e blestemat de apucăturile acestei lumi – de familie, de societate, de televiziune, de tot ce vine. Lumea asta vine peste noi şi ne înfige în viaţă şi scrie în capul nostru, în neuronii noştri: să faci aşa, să faci asta, ca să fii aşa, să fii aşa. Toate aceastea sunt ca un blestem, omul n-are pe unde să iasă. O singură ieşire: binecu¬vân¬ta¬rea. Atunci ne mutăm în viaţa ca binecuvântare: să învă¬ţăm să acceptăm mizeria, s-o lepădăm, binecuvân¬tân¬du-L pe Dumnezeu, şi cel care a reuşit să iasă măcar până la gât din haznaua asta să tragă, să-i scoată şi pe ceilalţi. Nu să-l dispreţuiască pe celălalt.
Eu nu ştiu dacă am nădejde. Dar cuvântul ăsta pe care l-a spus Domnul Sfântului Siluan, m-a ajutat să nu fug undeva într-o pădure şi să nu mă fac că mă rog. A zis Domnul: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” Maică, suntem în iad! Dar avem poruncă să nu deznădăjduim. Dumnezeu este cu noi şi eu zic că nu-i sfârşitul lumii – s-ar putea să fie şi mâine, dar astăzi nu e. Eu încă mai văd suflete care ies, care vin la biserică, care se luptă, şi pe cât e de mare mizeria, pe atât e de mare vitejia unor suflete.
Şi toţi amărâţii ăştia, sărmanii, care spun că păcatul masturbării, de exemplu, este o formă de restabilire a echilibrului, ar trebui să citească strigătele unor copii care nu au nici o educaţie religioasă, care află de site (http://www.sfintiiarhangheli.ro/, site-ul pe care maica Siluana răspunde la întrebări, n.red. ) căutând cuvinte de astea, de ale lor, „sex” şi ce mai caută ei – avem şi noi cuvinte capcană puse la înaintare, acolo. Şi întreabă „Cum să scap? Cum să scap de asta?” Deci, ei simt că e iadul, că e chinul şi vor să scape. Şi cred că e momentul să deschidem puncte de prim ajutor, cum e în război, pe lângă orice biserică să fie cineva care să-i întâmpine cu dragoste, să-i mângâie şi să le spună că în Hristos totul e posibil.
Şi atunci, mănăstirea este acest loc în care prefacerea bolnavului în om sănătos şi prefacerea păcătosului în omul lui Dumnezeu este posibilă. Sigur că trebuie să începem prin, cum zice duhovnicul nostru: „Sigur, sigur, dar înainte de asta, hai să ne facem oameni de treabă!” Şi cred că dacă eşti om de treabă, sigur ai performanţe duhovniceşti.

– Mulţumesc, măicuţă.

– N-aş vrea să terminăm aşa, într-o notă tristă. Aşa e, suntem în iad. Aşa este, nu deznădăjduim numai şi numai pentru că avem poruncă de la Dumnezeu să nu deznădăjduim. Dar cine îndrăzneşte să nu deznădăjduiască descoperă bucuria. Bucuria e darul lui Dumnezeu, te primeşte Dumnezeu în ea atunci când tu faci porunca Lui, când îţi faci treaba. Dacă-i porunca să găteşti pentru oaspeţi, să schimbi aşternuturile în arhondaric, sau să te rogi pentru vrăjmaşi, când ai făcut-o, vine bucuria. Când o faci pentru că Hristos îţi porunceşte, vine bucuria. Când eşti într-o situaţie deznădăjduită şi nu deznădăjduieşti, şi zici: „Doamne, Tu ştii! Slavă Ţie, Doamne, Tu ştii de ce trec prin asta!”, şi eu trăiesc prin schemele mele vechi, nu ştiu care e adevărul, şi zic: „Întăreşte-mă, să nu deznădăjduiesc!”, vine bucuria! Bucuria este semnul că eşti pe cale: bucuria tainică, pe care nu poţi să pui mâna, nu poţi să spui de unde e şi ce spune, nu poţi s-o păstrezi, s-o pui la dosar, s-o ai şi azi şi mâine. Dumnezeu să ne ajute să dobândim bucuria!

(sursa http://www.google.ro/search?hl=ro&q=maica+siluana+vlad+va+raspunde&meta= )

Categorii: Uncategorized | 1 comentariu

Navigare în articol

Un gând despre „Conferinţa „Despre problemele tinerilor”; invitată : Maica Siluana Vlad

  1. Pe OrtodoxMedia.com puteti gasi inregistrarea video a conferintei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat: