Hristos Dumnezeu/ Hristos Om

” Hristos este Fiul Lui Dumnezeu, este Dumnezeu devenit om. Moartea sa nu este importantă prin faptul că moare în trup omenesc Însuşi Dumnezeu, căci, după dumnezeirea Sa, ca Dumnezeu, El nu moare, moartea îl vizează pe Omul Iisus Hristos. Prin ce anume este cumplită, măreaţă, semnificativă această moarte? Mie mi se pare că prin următoarele. Când gândim la Hristos Dumnezeul devenit Om, vedem adesea participarea Sa la soarta noastră, iniţial prin faptul că a devenit om, că Cel fără de margini a căpătat trup, că Cel Veşnic a intrat în timp, că Dumnezeu S-a unit prin aceasta în toată plinătatea cu făptura. Vedem mai departe că a intrat în lumea păcatului, în lumea cumplită, în lumea ruptă de viata Dumnezeiască, cu toate consecinţele morbide, cu foametea, înstrăinarea, cruzimea, cu tot răul ce ne înfricoşează atât de mult pe fiecare dintre noi atunci când gândim la el, când îl retrăim. Acestea sunt adevărate.  Hristos a fost însetat şi flămând, a fost ostenit şi îndurerat, a fost înconjurat de ură, a întâlnit ororile bolii, morţii, neîndurării, nedreptăţii; aparţinea de o ţară ocupată de ostaşi inamici, o ţară supusă înjosirii – toate sunt adevărate; e adevărat şi faptul că a murit, ca Om, pe cruce.

Putea El însă să moară? Doar moartea constă, în cele din urmă, în faptul că omul, rupt de Dumnezeu, sau deconectat de la viata divină, nu poate avea parte de viată veşnică. Suntem muritori în măsura desprinderii noastre de Dumnezeu. Cum a putut însă El însuşi să moară, din moment ce El este Însuşi  Dumnezeu? Nu întâmplător exclamăm în Săptămâna Patimilor: ” O, Viaţă Veşnică, cum de mori Tu? Lumină neînserată – cum de apui? ” Cum poate muri Cel ce este Însuşi Dumnezeu? Cum poate fi supus morţii trupul omenesc ce este unit, străbătut de Dumnezeire? Şi, într-adevăr, Sfântul Maxim Mărturisitorul a spus încă de demult, în sec. al VI- lea, că Hristos chiar în taina Întrupării  a fost dincolo de moarte, pentru că a fost una cu Dumnezeu Însuşi, a fost Dumnezeu întrupat. Cum a murit dar?

Hristos moare deoarece îşi asumă o solidaritate necondiţionată, nesfârşită cu omul. Ia asupra Sa soarta omenească în ruperea ei de Dumnezeu, în teomahia ei, în sărăcia ei. Amintiţi-vă cuvintele lui Hristos, cel mai cumplit strigăt din istorie, care a răsunat pe cruce: ” Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Este strigătul Mântuitorului care moare pe cruce. Cum putea El, Care este Dumnezeu, să strige aceste cuvinte, ce exprimă întreaga tragedie a omenirii, toată grozăvia vieţii şi a morţii? Nu putem nici explica, nici înţelege aceste lucruri. S-a întâmplat ca Hristos să ia asupra Sa unicul, ultimul dezastru al fiinţării omeneşti: pierderea lui Dumnezeu, cufundarea în ateism – unica forţă capabilă să nimicească omul. Si-a luat asupra Sa soarta păcătosului, adică a omului fără de Dumnezeu şi de aceea, ca orice păcătos, şi ca orice om, a murit; a murit pentru că a voit să încerce şi să trăiască tot ceea ce alcătuieşte soarta omului: groaza delimitării în timp şi spaţiu, pierderea eternităţii, pierderea lui Dumnezeu.

Iată de ce moartea lui Hristos, imposibilă şi primită de bună voie, este unică în istoria omenirii. Nemuritorul moare, pentru că a vrut să se asemene întru totul omului, însă fără a împărţi cu el păcatul. Şi atunci – cum ni se înfăţişează Dumnezeu?! Cât este El de mare şi cum este iubirea Lui?! Cum ni se înfăţişează omul şi însemnătatea lui pentru Dumnezeu?! Căci Hristos acceptă nu doar pur şi simplu să moară, ci să moară din dragoste pentru oameni. Astfel moartea îl cuprinde nu doar pe cel drept, nu doar pe cel credincios, nu doar pe omul care înţelege şi ştie ce se întâmplă, ea îi cuprinde pe toţi: nu există niciun necredincios pe lume care să fi trăit desdumnezeirea, pierderea lui Dumnezeu, într-atât de profund cum a trăit-o Fiul lui Dumnezeu, devenit fiu al omului. Taina lui Hristos cuprinde în sine întreaga taină a fiinţării omeneşti, întreaga ei groază şi măreţie; nimeni nu se poate afla în afara tainei Mântuitorului Hristos. Dumnezeu se predă cu adevărat, în întregime şi până la capăt, într-o smerenie fără margini, mântuirii lumii, şi prin aceasta împlineşte până la capăt responsabilitatea Creatorului faţă de soarta lumii, care a fost creată prin voinţa Sa şi pe care o va conduce până la finalul triumfător, până atunci când omul îl va cunoaşte cu adevărat şi va deveni părtaş al vieţii sale, când, cu adevărat, toată făptura va fi cuprinsă de prezenţa lui Dumnezeu şi va ilumina cu mărirea veşnică a lui Dumnezeu.” …

Din seria mari predicatori ” Mitropolitul Antonie – Despre credinţă şi îndoială” (Editura Cathisma)

 

Categorii: Uncategorized | Lasă un comentariu

Navigare în articol

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat: