Discuţii duhovniceşti!

Cuvânt la Sfinţii Trei Ierarhi

(30 ianuarie)

„Eu sunt păstorul cel bun şi… am şi alte oi,
care nu sunt din staulul acesta.
Şi pe acelea trebuie să le aduc ”
(Ioan 10, 14, 16)

Tot creştinul, şi mai ales
propovăduitorul, trebuie să fie osârdnic
întru învăţarea celor rătăciţi

Când păcătoşii, chiar după toate sfătuirile noastre, rămân tot în păcatele lor, totuşi, noi nu trebuie a înceta să-i sfătuim în continuare. Fântânile curg şi când nimeni nu scoate apă; izvoarele forfotesc şi când nimeni nu ia apă din ele; pâraiele curg şi când nimeni nu însetează. Aşadar, şi învăţătorul trebuie să-şi facă datoria sa cum se cuvine, chiar dacă nimeni nu l-ar asculta.

Dumnezeu, Cel plin de dragoste, a dat lege ca noi, cei ce suntem puşi a propovădui cuvântul cel ceresc, să facem tot ce ne stă în putere şi să nu tăcem niciodată, chiar dacă ne ascultă cineva sau nu.

Când Ieremia pregătea pe iudei şi le spunea nenorocirea ce avea să vină, el era batjocorit de ascultătorii săi şi în toate zilele era luat în râs de dânşii. El se hotărâse să lase dregătoria proorocească, căci îl cuprinsese slăbiciunea omenească şi nu mai voia să sufere batjocora şi râsul. Dar asculta-ţi-l pe el ce zice: „Eu în toate zilele sunt batjocorit şi fiecare îşi bate joc de mine… Şi am zis: «Nu voi mai pomeni de El şi nu voi mai grăi în numele Lui!». Dar iată era în inima mea ceva, ca un fel de foc aprins, închis în oasele mele, şi eu mă sileam să-l înfrânez şi n-am putut” (Ieremia 20, 7, 9).

El vrea să spună: „Gândeam în mintea mea să mă las de dregătoria proorocească, căci iudeii nu mă ascultau. Dar îndată ce am gândit aceasta, puterea duhului s-a aprins în sufletul meu ca un foc, care ardea tot lăuntrul meu, şi aşa de tare îmi mistuia oasele, încât nu puteam suferi acest pârjol”.

Deci, dacă acest proroc, care în toate zilele fusese luat în râs, batjocorit şi ocărât, a trebuit să sufere o astfel de pedeapsă când s-a hotărât să tacă, cum vom fi iertaţi noi, care suferim mult mai puţin, care ne împuţinăm cu duhul pentru uşurătatea minţii unora dintre ascultători şi vrem să încetăm a-i învăţa atunci când sunt şi alţii care ne ascultă?

Eu ştiu că unii vor zice în batjocoră şi în derâdere dispreţuitoare: „Dar ce, tu ai întors pe toţi cu predica ta?”. Ce zici, omule? Am făgăduit noi, oare, ca într-o zi să dobândim pe toţi?

Dacă am mişcat numai zece, ori numai cinci, ba chiar numai unul, nu este oare de-ajuns spre a ne da mai mult curaj? Dar voi zice şi mai mult.

Să presupunem că noi, prin predica noastră, nu am dobândit pe nimeni, cu toate că nu se poate ca acest cuvânt semănat între atâta popor să rămână fără roadă. Şi chiar dacă ar fi aşa, nici atunci predica noastră nu ar rămâne nefolositoare. Atunci când ascultătorii noştri iarăşi au păcătuit, n-au făcut aceasta fără ruşine, ca mai înainte, ci şi-au adus aminte de mustrarea şi certarea noastră. Iar această amintire, negreşit a produs ruşine; ei au roşit înlăuntrul lor şi nu au făcut păcatul cu obrăznicia de mai înainte. Iar acesta este începutul îndreptării şi al întoarcerii desăvârşite, când cineva se ruşinează de păcatul săvârşit şi singur osândeşte cele făcute.

In afară de aceasta, noi mai avem şi alt câştig, poate şi mai mare. Care?

Noi i-am făcut mai îmbunătăţiţi pe cei care au luat aminte şi i-am convins că ceea ce gândeau era bine şi nu se lasă amăgiţi de mulţimea cea mare. Aşadar, deşi nu am vindecat pe cei bolnavi, totuşi am făcut mai tari pe cei sănătoşi. Cuvântul meu, deşi pe mulţi nu i-a oprit de la păcat, totuşi, el a întărit pe cei îmbunătăţiţi.

Voi mai arăta şi al treilea folos.

Astăzi nu am întors pe nimeni, dar poate voi întoarce mâine; dacă nu mâine, poate poimâine, sau mai târziu. Cine nu ne ascultă şi ne respinge astăzi, poate va asculta şi primi mâine; cine nu ne bagă în seamă astăzi şi mâine, poate după mai multe zile va asculta şi vorbele noastre.

Că şi pescarul, adeseori toată ziua aruncă mreaja în zadar, şi seara voia chiar să plece, dar tocmai atunci a prins ceva. Dacă noi, pentru neizbânda lucrului nostru am înceta îndată şi ne-am lăsa de lucru, atunci s-ar risipi toată viaţa noastră cea trupească şi sufletească.

Dacă, de pildă, lucrătorul de pământ, pentru vremea rea ce s-a întâmplat o dată sau de mai multe ori, ar părăsi lucrarea pământului, atunci toţi ar trebui să pierim de foame.

Şi dacă corăbierii, pentru o furtună întâmplată o dată, de două ori sau de mai multe ori, ar fugi de mare, aceasta nu ar mai fi umblată şi ar fi mare pagubă pentru oameni.

Deci, dacă la toate meşteşugurile şi meseriile ar lua cineva această hotărâre, ar trebui ca totul să înceteze şi pământul s-ar pustii. Deoarece toţi oamenii ştiu aceasta, ei întotdeauna, iarăşi, cu bărbăţie se apucă de lucru, şi de foarte multe ori nu au avut de pierdut.

Pe lângă aceasta, se mai adaugă: în caz de neizbutire aceştia au numai pagubă. La noi însă nu se întâmplă aşa când predicăm şi sfătuim. Când tu împărţi sămânţa învăţăturii şi ascultătorii nu o primesc şi nu au adus rodul ascultării, totuşi, tu primeşti de la Dumnezeu plata cuvenită pentru sfătuirea ta; când ascultătorii nu vor să te asculte, vei primi tot atât de mare plată precum ai primi când ei te-ar fi ascultat, căci tu ai făcut tot ce depindea de tine.

Cu toate acestea, învăţătorul nu poate să le facă singur pe toate.

El nu poate fi la toţi şi în toate zilele spre ai sfătui; într-o comunitate mare, el nu se poate duce la fiecare, însă dacă veţi voi să împărţiţi între voi lucrarea întoarcerii, dacă fiecare dintre voi va lua asupra lui şi grija pentru unul dintre fraţii săi, atunci, în curând, Biserica cea vie va spori mai mult.

Aşadar, vorbeşte cu fratele tău şi-l îndeamnă, şi chiar dacă el nu te va asculta, tu îţi vei lua plata cuvenită, însă numai atunci când tu nu vei înceta cu îndemnarea şi sfătuirea până ce-i vei câştiga sufletul. Căci scopul şi sfârşitul sfătuirii este ascultarea celui ce primeşte cuvântul.

Satana pândeşte neîncetat mântuirea omului, şi noi nu trebuie, oare, să ne ruşinăm de nepăsarea noastră pentru mântuirea semenilor noştri, când satana mereu gândeşte cum să-i piardă?

Satana ne îngrozeşte cu lupta împotriva oamenilor, deşi Dumnezeu îl opreşte de la aceasta, iar tu te vei lenevi la lucru când Dumnezeu Însuşi te îndeamnă să dobândeşti pe cei pierduţi?

Cine ne va ierta, oare, fraţilor, când satana are o astfel de râvnă pentru pierzarea oamenilor, iar noi nu avem nici cea mai mică parte din acea râvnă pentru mântuirea fraţilor noştri?

De aceea, când vezi un frate împietrit la inimă şi care nu vrea să te asculte, atunci zi întru sineţi: „Oare, cu timpul nu-l voi câştiga?”. Aceasta şi Pavel ne-a poruncit să facem, când scrie: „ Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă de toţi, destoinic să dea învăţătură, îngăduitor, certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă, ca doar le va da Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului” (II Timotei 2, 24-25).

Oare, tu nu vezi când un părinte, chiar când nu mai are nici o şansă pentru însănătoşirea copilului său, totuşi, plângând şi suspinând, stă lângă patul său, îl sărută cu dragoste şi întrebuinţează toate mijloacele de vindecare până la suflarea cea de pe urmă?

Tot aşa să faci şi tu cu fratele tău. Acela, cu lacrimile sale, nu poate să alunge boala, nici să îndepărteze moartea ce se apropie, tu, însă, pe un suflet bolnav de moarte poţi adeseori a-l mântui şi a-l ridica, cu lacrimile şi suspinurile tale, dacă eşti neobosit şi nu te depărtezi de dânsul.

Aşa face şi Dumnezeu cu noi. Deşi noi suntem fără luare-aminte, El, totuşi, în toate zilele vorbeşte către noi prin prooroci şi apostoli, şi nu încetează să îndemne pe cei împietriţi la inimă.

Gândiţi-vă, în sfârşit, că cel ce nu încetează cu sfătuirea, deşi ar face-o în deşert, va câştiga o plată mai mare decât cel care este ascultat, căci acela care de-a pururi îndeamnă fără să fie ascultat, totuşi nu oboseşte, şi dă dovadă de cea mai adevărată şi călduroasă dragoste.

HRISTOS ŞI „MARELE INCHIZITOR”

SCRISOARE PASTORALĂ LA NAŞTEREA DOMNULUI

† S E B A S T I A N,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,

Tatăl nostru,

iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!

.

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Domnul Iisus Hristos revine pe pământ în fiecare decembrie, parcă la fel de discret, dar provocator şi, mai ales, plin de nespusă iubire, ca în poemul marelui scriitor rus Feodor Mihailovici Dostoievski [1], care a imaginat cu neegalat talent întâlnirea Sa cu marele inchizitor.

Pictura din tripticul lui Ilya Glazunov, ilustrand Legenda Marelui Inchizitor din romanul “Fratii Kramazov” a lui F. M. Dostoievski

Coborât cu aceeaşi smerenie cu care venise şi odinioară şi împărtăşind oamenilor aceleaşi binecuvântări şi minuni, Hristos găseşte la începutul secolului al XVI-lea un creştinism interesat şi străin; la fel de interesat de darurile Sale − în ceea ce-i priveşte pe cei mulţi −, dar străin de Duhul Său − în ceea ce-i priveşte pe conducători. Bucuros să-L revadă într-o primă fază, poporul este copleşit apoi imediat de frică la vederea celor ce stăpânesc acum lumea şi, iubindu-şi mai mult viaţa decât soarta, Îl lasă iarăşi singur în mâna dregătorului.

Discret, tăcut şi smerit în faţa celui care Îl arestează (iată, din nou!), Domnul arată aceeaşi siguranţă de Sine cu care ne-a obişnuit; aceeaşi autoritate, aceeaşi convingere că tot ce a fost de spus s-a spus deja şi că tot ce s-ar mai putea adăuga ar atenta la libertatea pe care marele inchizitor o demonizează atât de mult.

Pe cât de discret şi de tăcut, pe atât de provocator priveşte Hristos cum uzurpatorul Său se zbate în chinurile propriei viziuni asupra vieţii, o viziune care a falsificat grosolan Evanghelia şi Viaţa. În faţa tăcerii Sale, marele inchizitor perorează dezvinovăţindu-se până la epuizare, în timp ce Domnului I-a fost de ajuns să i Se arate doar… Siguranţa Lui îl ustură, iar tăcerea Sa îl doare, zădărnicindu-i pledoaria pe cât de ferventă, pe atât de perversă şi de inutilă.

Ceea ce îl copleşeşte, însă, pe cel ce s-a arătat atât de „tulburat” de incomoda apariţie a Domnului pe pământ a fost nemaisperata Lui iubire. Sărutul Său, ultimul lucru la care s-ar mai fi putut aştepta marele inchizitor după o atare „primire”, este mai tulburător decât sărutul lui Iuda.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Imaginaţia scriitorului rus nu poate decât să ne trezească şi nouă fiori reci la gândul că Hristos ar putea fi primit şi privit şi astăzi tot ca în legenda marelui inchizitor: profitabil, dar, în acelaşi timp, incomod; discret, dar, cu toate acestea „tulburător”; străin, şi totuşi iubitor!

Domnul pare celor mai mulţi oameni şi în vremea noastră profitabil, pentru puterea Sa cu care, departe de a-i strivi, le dăruieşte Viaţă şi toate cele de folos; nu-i pedepseşte, ci îi miluieşte continuu; nu îi judecă degrabă, ci îi aşteaptă la pocăinţă. Generozitatea Lui convine. De aceea, în general, oamenilor le repugnă ateismul, din păcate doar în schimbul unei credinţe de conjunctură, la modă şi tot mai convenţională. Când, însă, El Se arată a pretinde mult mai mult de la noi, atunci devine de îndată incomod, ca marelui inchizitor, pe care Hristos l-a „tulburat” atât de tare cu simpla Sa prezenţă. Astfel, profitabil în general, Domnul poate încurca planurile unora şi tulbura efectiv viaţa altora, lucru ce face pe unii să ajungă să-L pună mai degrabă în paranteze, adică să-L considere neimportant, facultativ, inutil sau, şi mai rău, periculos pentru modernitate.

Discreţia Domnului, într-o lume ca a noastră, pare mai degrabă desuetă unora, slăbiciune şi chiar lipsă de inspiraţie. Eroare a numit-o marele inchizitor; de-a dreptul prostie ar numi-o oamenii veacului acestuia, care au pervertit curajul în tupeu, virtutea în nepricepere, şi respectul în slugărnicie. „Corectându-I” Evanghelia − după cum se afirmă în poem −, cei aflaţi acum la cârma lumii nu se sfiesc să se considere mai inspiraţi decât El, mai înţelepţi şi chiar mai preocupaţi de soarta celor mulţi, deplângându-le cu prefăcută compătimire libertatea, pe care s-au grăbit, însă, atât de mult să le-o răpească pentru a şi-o aservi. Astfel, noua înrobire este frumos ambalată ca un cadou şi oferită în schimbul unei recunoştinţe impuse de forţa braţului secular.

Domnul Hristos este lăsat, în felul acesta, singur cu Evanghelia Sa − alta decât cea care se propovăduieşte astăzi − pentru că altele sunt valorile şi alta este miza acum. Şi, în faţa acestei prăpăstii căscate între El şi noua lume, Domnul nu mai este bun decât de ars pe rug, nu doar ca un ins inutil, ci ca un duşman periculos chiar.

În faţa acestei noi rupturi create între cer şi pământ, însă, Hristos are un singur răspuns − acela al iubirii − singura care poate ucide moartea şi poate cuceri până şi monştrii, căci sărutul Domnului paralizează gândirea demonică a marelui inchizitor şi-l face, măcar şi pentru o singură clipă, binevoitor. Aceasta este şi speranţa într-o lume care se comportă tot mai mult ca un inchizitor, pe cât de mare pe atât de mic sufleteşte. Dragostea care, potrivit Apostolului Pavel „nu cade niciodată” (1 Cor. 13, 8), este singura care mai poate birui reaua credinţă şi reaua voinţă şi singura care poate „arde” ca pe rug nelegiuirea şi monstruozitatea unei lumi gata să-L ia din nou captiv pe Dumnezeu (pentru a câta oară?)…

Dragii mei,

Hristos Se naşte şi anul acesta, chiar dacă mai sărac şi mai chinuit, parcă, decât oricând, pentru cei mai mulţi dintre noi! Într-o lume din ce în ce mai incomodă, mai tulbure şi mai străină Lui, El păşeşte la fel de discret, de profitabil şi de iubitor printre noi, ce dacă riscă să fie arestat din nou pentru incompatibilitate şi inadaptabilitate (tot El!)… Deşi tot mai puţin aşteptat, El tot mai vine! Din ce în ce mai puţin slujit, El Se întrupează totuşi, ca să ne arate că, pe cât lumea este mai puţin dispusă să creadă în El, cu atât Lui Îi este mai dor de ea… Sărutul Lui este la fel de fierbinte. Dragostea Sa din ce în ce mai mistuitoare! Căci, cine l-ar mai fi sărutat pe marele inchizitor după ce a răstălmăcit Evanghelia?! Şi totuşi, răspunsul Său rămâne în veac unic şi acelaşi − IUBIREA!…

Să-L rugăm, aşadar, pe Mântuitorul Hristos Domnul, Cel care ne iubeşte nespus mai mult decât Îl putem noi respinge, să ne facă vrednici de bunătatea şi generozitatea Sa, bucurându-ne în aceste zile sfinte de darurile şi de iubirea Sa nemărginită. Să sărute şi de data aceasta lumea noastră cu sărutul iubirii Sale, convertindu-o şi constrângându-o astfel la adevărata slujire, la dragoste şi preţuire nemărginită faţă de jertfa Sa, şi oprindu-o în felul acesta de pe panta trădării şi înstrăinării de El şi de Evanghelia Lui cea sfântă şi nemuritoare, Amin!

Al vostru întru Domnul povăţuitor,

† SEBASTIAN

EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

Naşterea Domnului

 

Cuvânt al Sfântului

Ioan Gură De Aur la

Naşterea Domnului

Cuvânt la 25 Decembrie, ziua naşterii Domnului nostru Iisus Hristos

„ Dacă s-a născut Iisus în Betleemul Iudeei,

în zilele lui Irod împărat, iată Magii  de la Răsărit

au venit în Ierusalim, zicând: Unde este împăratul

Iudeilor cel ce s-a născut? (Mat. 2, 1-2).

Trebuie multă osârdie şi rugăciune, spre a putea înţelege după cuviinţă această Evanghelie. Cum au putut oare Magii (înţelepţii de la Răsărit) să afle de la stea, că Hristos este împăratul Iudeilor? Căci el nu era împăratul vreunei împărăţii pământeşti, precum El a zis către Pilat: „împărăţia mea nu este din lumea aceasta” (Ioan. XVIII, 36).

 

 

 

Şi El nu avea nimic pe lângă Sine, care să arate o împărăţie, nici un lancier şi scutier, nici cal şi asini, sau altceva de asemenea; mai vârtos El ducea o viaţă nevoiaşă si săracă şi avea pe lângă sine doisprezece oameni mici. Şi dacă acei înţelepţi ştiau, că El este împărat, pentru ce au venit la Dânsul?

Ce i-a hotărât la aceasta, şi ce bunătăţi puteau ei nădăjdui de la cinstirea unui împărat atât de depărtat de patria lor? Chiar dacă El vreodinioară s-ar fi făcut împăratul lor, totuşi ei n-ar fi avut temei să urmeze aşa. Dacă El s-ar fi născut într-un palat împărătesc şi în fiinţa de faţă a împăratului, tatăl său, ar putea cineva zice, că ei au cinstit pe fiul cel nou-născut, pentru ca să îndatorească pe tatăl şi prin aceea să-şi câştige o mare favoare la dânsul. Dar acum, când ei nu aşteptau, ca El să fie împărat al lor, ci al unui popor străin şi depărtat, şi acum când el încă era copil, – pentru ce au întreprins ei o aşa de mare călătorie, şi ii aduc daruri, mai ales când toate acestea trebuiau să le facă cu primjedie?

Căci Irod s-a înspăimântat, când a auzit aceasta, şi tot poporul s-a înspăimântat, auzind de la dânşii acestea. Tu zici, că ei tocmai n-au prevăzut, că acesta este mai primejdios. Insă acesta nu este drept. Căci ei chiar de ar fi fost foarte neştiutori, totuşi ar fi ştiut, că cine se duce într-un sat, unde domneşte un împărat, si acolo vorbeşte astfel, şi propovăduieşte pe un alt împărat, decât pe acel ce o cârmuieşte, se expune la mii de primejdii de moarte.

Si pentru ce cinstesc ei pe un prunc încă în faşă? Dacă ei ar fi făcut aceasta unui vârstnic, ar putea cineva zice, că s-au expus primejdiei întru nădejdea ajutorului lui, măcar că ar fi cea mai mare nebunie, ca un persan, un străin, care nu are nimic comun cu poporul iudeu, să-şi lase patria, ţara sa şi rudeniile şi să voiască a se supune unei împărăţii străine.

Dacă acestea sunt destule nebunii, apoi cea următoare este şi mai mare. Care? Aceea că ei, după ce au făcut o călătorie aşa de mare, s-au înfăţişat stima lor şi au adus totul în nelinişte, aşa de repede s-au întors iarăşi la urma lor. Ce semne au văzut ei îndeobşte despre vrednicia împărătească?

O colibă şi o peşteră şi un copil în faşă şi o mamă săracă. Şi cui au adus ei daruri, şi pentru ce? Era oare vreo lege sau obicei, de a cinsti aşa pe principii nou-născuţi îndeobşte. Sau ei cutreierau toată lumea, spre a cinsti înainte de suirea pe tron pe toţi aceia, despre care ei ştiau, că din starea de jos au să se înalţe pe tron? Aceasta nu o va adeveri nimeni. Şi pentru ce au adus ei cinstirea lor. Dacă pentru timpul de faţă, atunci ce puteau ei aştepta de la un prunc şi de la o mamă săracă? Era deci cu privire la viitor, apoi de unde ştiau ei, că copilul acel cinstit de dânşii încă în faşă, îşi va aduce aminte de cele de demult întâmplate? Iar dacă mama trebuia să aducă aminte de acestea, atunci ei mai degrabă trebuiau să se aştepte la pedeapsă, decât la cinste, căci ei au aruncat pruncul într-o primejdie atâta de mare. Căci Irod înspăimântat de dânşii a căutat pruncul şi a uneltit asupra vieţii lui.

Cine face undeva cunoscut despre un om particular, că odinioară va fi împărat, acela nu face altceva, decât a trăda la moarte pe acel om şi scoală asupra-i mii de lupte. Vezi, cât de multe necuviinţe se ivesc, când purtarea acelor oameni din Răsărit se judecă după chipul omenesc cel obişnuit, încă s-ar putea aduce la acesta mai multe şi mai vederate. Dar pentru ca să nu încurcăm lucrul, grămădind gândire peste gândire, să păşim acum la dezlegarea întrebării puse şi să începem cu steaua.

Căci dacă noi vom şti, ce stea era aceasta, şi de ce fel, şi de era ea una din cele multe, sau una cu totul deosebită de celelalte, şi de era ca o adevărată stea, sau numai se părea ochilor a fi stea; atunci noi uşor vom pricepe şi toate celelalte, însă de unde vom afla noi acestea?

Din Sf. Scriptură. Cum – că aceasta nu era o stea dintre cele multe, ba mai vârtos, cum ni se pare, nici nu era o stea proprie, ci era o putere nevăzută, care numai luase o formă de stea, aceasta o cunoaştem înainte de toate din cursul său. Căci într-adevăr nu este nici o stea, care să aibă astfel de drum. Soarele, luna şi toate stelele îndeobşte merg de la răsărit la apus, iar aceasta mergea de la miază-noapte spice miază-zi, căci aşa este pusa Palestina în privire către Persia.

A doua dovadă este luată de la timp, căci ea nu s-a arătat noaptea, ci in mijlocul zilei, pe când lucea soarele. Ea nu putea să fie o stea, ba încă nici luna, care covârşeşte pe toate stelele.

Când vin razele soarelui, ea îndată se face nevăzută, însă acea stea prin„ covârsirea strălucirii sale, biruia chiar razele soarelui şi era mai strălucita decât el.

Al treilea aceasta se vede din năpraznica ei ivire şi ascundere. Ea s-a arătat şi i-a dus pe cale până la Palestina; iar când au ajuns ei la Ierusalim, ea s-a ascuns. Când ei, după despărţirea lor de Irod, voiau, iarăşi să meargă mai departe, ea li s-a arătat din nou,  şi aceasta nu era mişcarea unei stele, ci a unei puteri foarte mari.

Ba încă ea nu avea un curs propriu, ci unde trebuiau să meargă ei, acolo mergea şi ea; toate întocmindu-le după trebuinţă, ca acel stâlp de nor, care le poruncea taberei Israiltenilor acum a se opri, acum a merge mai departe (Eşir. XIII, 21).

Al patrulea, răspuns dorit se va vedea lămurit din felul şi chipul, cum ea s-a arătat; căci ea nu a rămas sus în cer, spre a arăta locul, – şi ei aşa nici n-ar fi putut cunoaşte locul, – ci s-a pogorat jos, spre a face aceasta.

Voi ştiţi că o stea nu poate să arate un loc aşa de mic, precum este o colibă, ba încă o colibă ce era trebuitoare pentru trupul unui aşa de mic prunc. Aceeaşi este şi cu luna, care totuşi era mai aproape de noi, decât stelele. Deci spune mie, ar fi putut steaua să arate un loc atât de strâmt al unei peştere şi colibe, dacă ea nu s-ar fi pogorât din înălţimea sa, şi nu s-ar fi pus tocmai deasupra corpului pruncului.

Aceasta arată şi Evanghelistul, când zice: „Iată steaua mergea înaintea lor, până a venit şi a stat deasupra, unde era pruncul” (Mat. II, 9). Vezi, cât de multe dovezi vorbesc despre aceea, că această stea nu era dintre cele obişnuite?

Dar pentru ce s-a arătat ea? Spre a mustra tâmpirea iudeilor, si a lua nebunilor orice pricinuire spre dezvinovăţirea lor. Adică fiindcă cel ce s-a pogorât pe pământ avea să desfiinţeze întocmirile cele vechi şi să cheme toată lumea la cinstirea sa, şi trebuia să fie cinstit pretutindeni pe pământ şi pe mare, de aceea el îndată de la început deschide păgânilor uşa, pentru ca prin cei străini să lucreze asupra poporului său.

De vreme ce ei când auzeau pe prooroci necontenit vorbindu-le de venirea lui Iisus, nu le da multă ascultare, de aceea el a iconomisit, ca să vină străinii dintr-o ţară depărtată, ca să caute pe împăratul iudeilor, pentru ca aceştia mai întâi din gura perşilor să afle ceea ce nu voise a cunoaşte de la prooroci, şi pentru ca ei, când din nou se vor împotrivi, să le lipsească orice fel de dezvinovăţire.

Căci ce trebuiau să zică acum aceia, care după atâtea proorocii n-au cunoscut pe Domnul, când au văzut că Magii L-au cunoscut şi L-au cinstit după arătarea unei singure stele?

Ceea ce a făcut el în privire către Niniviteni, când le-a trimis pe Iona, a făcut el şi cu Magii: i-a deşteptat prin stea spre ruşinarea iudeilor.

De aceea şi zice el: „Ninivitenii se vor scula şi vor osândi (pe iudei), şi împărăteasa austrului se va scula şi va osândi pe neamul acesta” (Mat. XII, 41 urm.), căci aceia, Ninivitenii, au crezut pentru mai puţin, iar aceştia, iudeii, n-au crezut nici pentru lucruri mai mari.

Insă pentru ce a adus el pe Magi tocmai prin o astfel de arătare? Pentru ce nu le-a trimis el prooroci? Magii n-ar fi ascultat de prooroci iudei. Pentru ce nu le-a trimis un glas de sus? Ei n-ar fi ascultat de acesta. Dar nu putea să le trimită un înger? Poate că ei şi pe acela l-ar fi trecut cu vederea.

De aceea Dumnezeu a lăsat toate acestea la o parte şi i-a chemat prin ceva potrivit cu dânşii (Magii erau cu deosebire pricepuţi în ştiinţa stelelor), făcându-le pogorământ, şi le-a arătat o stea mare şi neobişnuită, spre a-i aduce în uimire prin mărimea şi frumuseţea acestei arătări, şi prin felul şi chipul cursului ei.

Urmând aceasta Pavel a luat prilej de la altarul cel de la Atena, spre a vorbi către păgâni şi a adus mărturia vechilor poeţi.

Dimpotrivă către iudei el a vorbit despre tăierea-împrejur, şi la cei ce trăiau sub lege a început învăţătura sa pornind de la jertfe.

Fiindcă fiecăruia este iubit ceea ce se potriveşte cu dânsul, de aceea şi Dumnezeu se dirijează după aceasta şi după aceasta se dirijează şi oamenii, pe care El i-a trimis pentru mântuirea lumii.

Magii îndată au urmat stelei, iudeii dimpotrivă niciodată n-au crezut propovăduirile proorocilor.

Dar pentru ce Evanghelistul ne dă încă şi timpul şi locul naşterii lui Iisus, zicând: „în Betleem şi în zilele lui Irod împăratul”? Pentru ce înseamnă el chiar şi vrednicia acestuia? Acesta din urmă, pentru că a mai fost un Irod, care a ucis pe Sfântul Ioan Botezătorul; însă acesta a fost tetrarch, iar nu împărat. Iar locul şi timpul ni-l dă, pentru ca să ne aducă aminte de proorocirile cele vechi. Una dintre acelea este a lui Micheea, şi zice: „Şi tu Betleeme pământul Iudei nicidecum nu eşti mai mic între Domnii Iudei” (Mich. V, 2). Alta este de la Iacov, care arată timpul, când zice: „Nu va lipsi domnul din Iuda şi povăţuitor din coapsele lui, până va veni cel ce s-a gătit, şi acela este aşteptarea neamurilor” (Fac. XLIX, 10).

Insă noi trebuie să cercetăm încă, de unde Magii au venit la socotinţa, că steaua însemna naşterea lui Mesia, şi ce i-a îndemnat la aceasta?

Aceasta nu mi se pare mie a fi un lucru numai al stelei, ci trebuie să fi fost şi al lui Dumnezeu, care mişca sufletul lor, precum a făcut şi cu Kyr, când a lucrat, ca acela să slobozească pe iudei din robia Babilonului (Kyr regele perşilor a surpat împărăţia Babilonului, a unit-o cu a perşilor, şi a eliberat pe iudei, care erau în robia babilonică.).

Insă Dumnezeu a făptuit aceasta nu aşa, ca să ridice voia cea slobodă, încă şi când El a chemat pe Pavel prin un glas de sus, a vederat pe cât harul său, pe atâta şi ascultarea lui Pavel. Dar pentru ce n-a dat el această descoperire tuturor Magilor? Pentru că nu toţi ar fi crezut; iar aceştia erau mai gata decât alţii. Mii de cetăţi au pierit, şi numai la Niniviteni s-a trimis proorocul. Şi erau pe cruce doi tâlhari, dar numai unul s-a mântuit.

Socoteşte mai departe fapta bună a acestor magi, nu că au venit, ci că ei au fost sinceri. Ei cu toată sinceritatea numesc lui Irod pe călăuzul ce îi conducea (steaua), şi lungimea căii lor. Ei arată o mare sinceritate. „Noi am venit, zic ei, ca să ne închinăm Lui”, şi nu s-au temut de mânia poporului şi de tirania regelui. De aceea eu cred, că ei erau dascălii poporului lor. Dacă ei nu s-au oprit pe sine de la această propovăduire în Ierusalim, cu cât mai mult curaj vor fi vorbit ei despre aceasta în patria lor.

Irod s-a înspăimântat şi tot Ierusalimul cu dânsul. Irod – fireşte, pentru că era rege, şi se temea pentru sine şi pentru familia sa, dar de ce locuitorii din Ierusalim, cărora încă de demult se proorocise despre dânsul, ca despre mântuitorul şi slobozitorul?

Aşadar pentru ce s-au înfricoşat, ei? Pentru că ei şi acum tot aşa gândeau, ca şi altă dată, când batjocoreau pe Dumnezeu bine-făcătorul, şi măcar că gustase o slobozenie slăvită, doreau cărnurile Egiptului, în spaima lor ei nu vor nici măcar să vadă ceea ce s-a întâmplat, ei nu însoţesc pe Magi, nu-şi dau nici o osteneală.

Ei sunt pe o mare treaptă potrivnici şi totodată trândavi. Pe când ei trebuia să salte de bucurie, că împăratul s-a născut la dânşii, şi el a adus acolo pe perşi, şi că ei vor supune loruşi toate neamurile, când se va începe domnia împăratului celui nou, – nici prin aceasta nu s-au făcut mai buni, măcar că nu de mult se slobozise din robia perşilor.

Ei ar fi trebuit să gândească, dacă perşii de pe acum se tem de împăratul nostru, cu cât mai vârtos se vor teme, când el va veni în vârstă, şi viitorul nostru este mai strălucit, decât al tuturor celorlalte popoare. Ei însă nu gândeau nimic din toate acestea, aşa de mare era răutatea şi dormitarea lor.

Aceste două pricini trebuie noi cu îngrijire să le depărtăm din sufletul nostru, şi cel ce vrea să se lupte împotriva lor, trebuie să fie mai iute decât focul. De aceea zice Hristos: „foc am venit să arunc pe pământ, şi ce altă vreau, decât ca să se aprindă?” (Luc. XII, 49).

De aceea şi Sf. Duh s-a arătat în chip de foc.

Noi însă suntem mai reci, decât cenuşa, şi mai ologi decât mortul.

Ganditi însă la cei dintâi credincioşi, care au defăimat banii si averea si toate grijile cele vremelnice şi cu totul s-au afurisit lui Dumnezeu.

Acesta este felul focului celui duhovnicesc, el nu sufera nici un  dor de cele pământesti, ci aprinde în noi o dragoste cu totul alta.

Cel ce este plin de aceasta,  chiar de ar trebui sa se lepede de averea sa, de traiul cel bun si de slavă, ba chiar de s-ar cere a-si da si viata , toate acestea le va face cu o vointa gata. Căci când intra intr-un suflet căldura acestui foc, el alunga de acolo toata ologia, si face pe acela, pe care il umple, mai usor decat pana, si el va pretui putin toate cele pamantesti.

Dimpotrivă el va petrece într-o zdrobire permanentă; va vărsa râuri de lacrimi, şi din ele va scoate o mare bucurie. Căci nimica nu ne uneşte aşa de strâns cu Dumnezeu, ca astfel de lacrimi. De aceea zice Hristos: „fericiţi cei ce plâng”. (Mat. V, 9).

Iudeii ar fi trebuit să meargă înaintea tuturor altora întru cinstirea nou-născutului împărat, dar ei au defăimat harul făcut lor, şi pentru aceea s-au întâmplat cele dimpotrivă.

Magii ar fi trebuit să vină nu mai înainte decât iudeii, cei atât de depărtaţi, nu mai întâi decât locuitorii cei din apropierea Betleemului, cei ce până acum nu auzise nimic despre acest lucru trebuiau să vină nu mai înainte, decât cei crescuţi între prooroci.

Dar fiindcă aceştia din urmă n-au cunoscut norocirea lor, de aceea perşii au întrecut pe locuitorii Ierusalimului.

Pe când iudeii dormeau, Magii au trecut înainte.

Aşadar lor să le urmăm noi.

Să ne depărtăm de păgânătate, pentru ca să vedem pe Hristos, precum şi ei s-au depărtat de patria lor cea păgânească, spre a-L vedea pe El.

Să părăsim lucrurile cele pământeşti, ca şi Magii, care, după ce au părăsit Persia, au văzut pe soarele dreptăţii.

Aşadar lasă toate şi aleargă la Betleem.

De eşti păstor si te vei duce acolo, vei vedea pruncul în colibă.

De eşti împărat, şi nu te duci acolo, şi porfira nu-ţi va folosi nimic.

De eşti înţelept, şi aceasta nu te poate împiedica, de a te duce acolo şi a te închina fiului lui Dumnezeu; căci aceasta foarte bine se potriveşte cu înţelepciunea, însă păzeşte-te, ca să nu zici ca Irod numai la arătare: „Şi eu voiesc să merg să mă închin lui”, iar cu fapta să voiască a-l omorî.

Lui se asemănă toţi cei ce primesc Sfintele Taine cu nevrednicie, căci ei, zice Apostolul: „păcătuiesc în trupul şi în sângele Domnului” (I Cor. XI, 27). Ei au într-nşii un tiran, care se împotriveşte mesei lui Hristos, şi este mai cumplit, decât Irod, adică Mamona.

Iar noi, când avem aur, să-l jertfim lui Hristos.

Dacă acei varvari (străini) au adus lui daruri spre cinste, apoi cine esti tu daca niciodata nu ajuţi pe un nevoias?

Dacă aceia au făcut o cale atât de departata, spre a vedea pe nou-nascutul, apoi ce dezvinovăţire poţi tu aduce, tu, care niciodată nu poţi merge câţiva paşi, spre a cerceta pe un bolnav?

Aceia au dus aur, si tu nu dai nici măcar pâine.

Aceia s-au bucurat când au văzut steaua, iar tu vezi pe Insusi Hrostos în persoana saracului si a golului,  şi nu te misti.

Care dintre noi, cei ce am primit de la Hristos mii de binefaceri, a făcut de voia sa un asemenea drum, ca acei varvari, sau mai drept, ca acei prea înţelepţi între cei înţelepţi? Ce zic eu, un drum aşa de mare?

Multora li se pare prea departe a pune câţiva paşi până la Biserică, spre a vedea pe Domnul în peştera cea duhovnicească; dar lor nu le lipseşte puterea de a merge, când este vorba despre afaceri lumeşti, sau despre teatru, despre parăzi si despre petreceri. Nu merită oare acesta pedeapsă şi dojană?

Conferinta

Duminica 11 septembrie 2011,la ora 16:00,la Manastirea Clocociov va avea loc inca o discutie duhovniceasca alaturi de parintele Balasoiu Nicolae. Va asteptam cu mult drag!

“Eu sunt cel mai prost popă ortodox din lume”

Când popa Ioja Sinesie, de prin părțile Aradului, era întrebat,de colocatarii de pe priciuri (deținuții politici de la Jilava, n.n), de ce a fost arestat, el răspundea, ca și cum ar fi vrut să se dezvinovățească:

- Păi, ce să fac, taică, dacă mă năpădiseră sectanții? Că eu nu știu teologhie d-asta domnească, precum sfinții părinți de deasupra mea!

Se referea la niște preoți catolici pe care îi considera sfinți fiindcă-i tot auzea vorbind despre teologie într-un fel din care el nu pricepea nimic. Și gradul lui de admirație era direct proporțional cu cel al neînțelegerii.

- Lasă-i părinte, pe sfinții ăia și zi-ne cum a fost cu sectanții care te-au năpădit! insistau niște țărani de prin alte județe ale țării.

- Păi, uite-așa! Cum vă ziceam, ei mă dovedeau cu vorba, că vorbeau ca din carte, cu numere de versete din Biblie și multe altele pe care le uitasem de mult. Și atunci, ce să fac?

Bătrân și uituc cum eram, știind doar Sfânta Liturghie pe dinafară, mi-am zis să le vin de hac citind peste ei Blestemele Sfântului Vasile cel Mare. Și nu doar într-o zi, ci multe vineri la rând.

- Și tare s-or mai fi sinchisit ei de blestemele Sfântului! îl luă peste picior un țăran cu credință mai îndoielnică.

- Ba nu, taică! S-au sinchisit și chiar foarte tare!

- Adică, părinte? întrebă un moldovean mai sfios.

- Adică s-au sinchisit așa de tare c-au început să moară, unul după altul, până ce s-au isprăvit cu toții: și cei din Micălaca, și cei din Mândruloc, și cei din alte părți de care nu știam. Și așa i-am dovedit, că mare-i puterea Sfântului!

- Și?

- Și asta-i! Că d-asta ajunsei și eu în închisoare, fraților. Că blestemul se duce unde-i trimis de popă, dar se și întoarce peste cel ce l-a trimis. Și, dacă popa-i nevrednic, cum am fost și eu, vai de nevrednicia lui! Și deci, de-a mea. Așa că d-aia trag eu acuma ce trag, aici, în temniță! (desigur, se subînțelege că părintele fusese condamnat de către comuniștii atei din așa-zise „motive politice“ și nu din rațiuni canonice, n.n). Că mi-a zis preoteasa să nu mă apuc de așa ceva, că doar aveam și eu multe păcate. Dar n-am ascultat-o. Cum să-i las eu pe nemernicii ăia să mă biruie pe mine, slujitorul Domnului? Nu trebuia eu să-L apăr?

- Daʼ chiar așa, părinte! Ucigându-i? Nu zice porunca a cincea să nu ucizi?

- Ba da, daʼ nu eu i-am ucis, ci cuvântul Sfântului Vasile, că și el, tot pe Domnul slujește!

- Daʼ și sectanții zic că slujesc pe Domnul, și atunci cum e? se mai auzi alt rob al Domnului întrebând.

- L-or fi slujind ei, daʼ nu cum îi place Lui; așa că, Domnul le arată calea cea bună, luându-i din lumea aceasta și-ndreptându-i spre cealaltă.

- Daʼ cu ce preț, părinte?

- Cu prețul lor și al meu, nevrednicul; că pentru asta plătesc eu cu libertatea.

- O fi atunci și cum zici, părinte, da-i înfricoșător! mai adăugă țăranul care-l iscodise, retrăgându-se pe prici, lângă ceilalți.

Părintele Ioja, tulburat, se furișă și el sub un prici, ca să-și facă rugăciunile și canonul, murmurând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!“.

Atâta doar, fără să ceară ceva pentru el. Și nu înceta nici când era scos cu toți ceilalți ca să se plimbe în cerc în curtea arsă de soare. Buzele i se mișcau mereu și atunci, rostind aceeași formulă… Cu o cușmăspartăîn vârful capului, prin care-i ieșea părul alb și cu o pereche de ochelari legați cu sfoară pe după urechi, aplecat de spate, își ducea osânda fără alt gând decât acela că tot ce pătimește se petrece numai cu îngăduința Domnului. De aceea nici nu cerea altceva în rugile sale, decât să-l miluiască.

Și totuși, odată, mai ceru ceva, dar nu lui Dumnezeu, ci preoților catolici, iezuiți, doctori în teologie și alte științe, care stăteau pe priciul de deasupra lui.

Auzindu-i cum discutau cu alți tineri, despre Dumnezeu, dogme și adevăruri mai puțin înțelese de el, ieși de pe priciul lui și le zise, privindu-i umil:

- Iertați-mă, cinstiți părinți! Eu sunt cel mai prost popă ortodox din lume și aș dori să-mi spuneți și mie ceva teologhie, că…

Și din ochi i se revărsa atâta lumină încât părinții iezuiți rămaseră muți. Ce să-i spună ei “celui mai prost și mai păcătos popă ortodox din lume”?…

- Părinte! încercă unul să rostească…

Dar vorba i se opri în gât și părintele Sinesie, stânjenit și el că-i întrerupsese din discuție, se retrase încetișor la locul lui, lăsând să dispară din fața lor ochelarii legați cu ață și căciula spartă.

- Ce să-i spunem noi despre teologie unui om ajuns în pragul sfințeniei? exclamă mai târziu unul dintre iezuiți, privind întrebător la ceilalți.

Dar, în afară de o lungă, foarte lungă tăcere, nu primi nici un răspuns.

(Marcel Petrişor – Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi; Sursa: Fericiti cei Prigoniti)

Pildă VIDEO: Despre fapta milei şi iubirea de aproapele !

Tabara la Gabud(metocul manastirii Oasa)

20-27 septembrie la Gabud,jud Mures(Metocul Manastirii Oasa)

Cine poate participa:

– orice membru din A.S.C.O.R./ L.T.C.O.R.;

– orice tânăr student care doreşte să se înscrie şi să participe la activităţile A.S.C.O.R./ L.T.C.O.R..

* Participanții vor plăti doar costul transportului; cazarea și masa sunt asigurate.

Inscrierile se pot face pana pe 12 septembrie.

Persoana de contact:

Alexie Oana Corina tel.0763507432

Tabara Valea Plopului

Tabara de munca la Manastirea Brancoveni

Cine poate participa: – orice membru din A.S.C.O.R./ L.T.C.O.R.; – orice tânăr student care doreşte să se înscrie şi să participe la activităţile A.S.C.O.R./ L.T.C.O.R.. * Participanții vor plăti doar costul transportului; cazarea și masa sunt asigurate.pofta buna! Prohodul Adormirii Maicii Domnului

Au batut clopotele toata dimineata?

Am visat sau, oare, o fost adevărat?

Se făcea că în toată ţara, încă de la prima oră a dimineţii au început să bată clopotele. Toate clopotele, la toate bisericile drept-slăvitoare din ţară. Un cor nemaiauzit, uluitor, gigantic acoperea întreg plaiul mioritic, de la Rohia la Dervent, de la Golia la Nera. Ore în şir au bătut, fără încetare. Aşa ceva nu s-a mai auzit vreodată. Tot românul, de la pruncii din pătuţ, până la bătrânii ce-şi fac veacul prin bodegi, auzea clopotele bătând. Oamenii se închinau cutremuraţi, întrebând în dreapta şi-n stânga ce se întâmplă… „De ce bat clopotele fără încetare?”. La ştiri nu se spune nimic, mai mult decât ce văzuseră şi auziseră deja cu toţii: „De la prima oră a dimineţii clopotele celor peste 14.000 de biserici ortodoxe din ţară au început să bată singure!!! Chiar şi acum, la ora prânzului, ele se aud peste tot, formând un imens cor de clopote care răsună în întreaga ţară. Nu există o explicaţie pentru acest fenomen. Biroul de Presă al Patriarhiei nu a dat încă un comunicat pe acest subiect. Revenim cu amănunte, imediat ce le vom avea”.

Un jurnalist sprinten la minte îşi aminteşte că a luat oarecând interviu unui pustnic cu viaţă sfântă. Îşi ia camera video, se urcă în maşină şi goneşte spre munți, către schitul bătrânului. În 3 ore a fost la dânsul…. Se ruga în genunchi în faţa altarului din paraclis şi vărsa lacrimi fără încetare. Şi micul clopot de aici bătea fără întrerupere…

- Blagosloviţi, preacuvioase! Părinte drag, nimeni nu ştie ce se întâmplă! Am dat zeci de telefoane, toţi suntem stupefiaţi, nimeni nu are o explicaţie… Spuneti-mi, vă rog, ce se întâmplă? Trebuie să știți…

- Domnul să te binecuvânteze, fiule. Mă bucur să te revăd, parcă te-ai mai împlinit oleacă. De dimineaţă tot plâng şi, uite, Domnul s-a milostivit de mine şi a descoperit inimii mele ce se întâmplă. Dragul meu, azi, 16 august, sunt prăznuiţi Sfinţii Martiri Brâncoveni. În urmă cu aproape 300 de ani, un domnitor român şi creştin, Constantin, împreună cu fiii săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei, şi-a vărsat sângele pentru neam şi credinţă, ucis fiind de păgânii turci. Iaca ce scrie aici, la Sinaxar: „Erau prezenţi sultanul Ahmed al III-lea, marele vizir Gin Ali, reprezentanţii „creştinătăţii apusene – Franţa, Anglia, Imperiul Habsburgic, Rusiei – care nu refuzaseră invitaţia chiar în ziua de Sf. Maria” (Nicolae Iorga), alături de numeroşi privitori. Li s-a îngăduit să-şi facă o ultimă rugăciune, după care sultanul le-a oferit viata dacă trec la mahomedanism. Del Chiaro notează răspunsul demn al Voievodului „Împărate! Averea mea, cât a fost, tu ai luat-o, dar de legea mea creştină nu mă las! În ea m-am născut şi am trăit, în ea vreau sa mor. Pământul ţării mele l-am umplut cu biserici creştineşti şi, acum, la bătrâneţe, sa mă închin în geamiile voastre turceşti? Nu, Împărate! Moşia mi-am aparat, credinţa mi-am păzit. În credinţa mea vreau sa închid ochii, eu şi feciorii mei”. Apoi si-a încurajat fiii astfel: „Fiilor, aveţi curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta pământească. Nu ne-au mai rămas decât sufletele, să nu le pierdem şi pe ele, ci să le aducem curate în faţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să spălăm păcatele noastre cu sângele nostru!” Sultanul a dat semnalul execuţiei. Primul fu decapitat vistiernicul Ianache Văcărescu, apoi cei patru fii ai Domnului : Constantin, Ştefan, Radu si micuţul Matei (11 ani). Înmărmurit de durere, Domnul murmura: „Doamne, fie voia Ta”, după care i s-a tăiat şi lui capul…”.

- Extraordinar, murmură jurnalistul, ştergându-şi lacrimile, impresionat de tremurul vocii bătrânului…

- Înţelegi, dragul meu? Clopotele azi plâng după Domnitor şi strigă la noi, cei indiferenţi, că ne uităm sfinţii, că ne uităm înaintaşii şi nu-i cinstim după cuviinţă. De n-am fi avut Domnitori sfinţi ca Brâncoveanu, ori ca Ştefan, azi am fi învăţat Coranul pe genunchi. Acesta e adevărul, nu te îndoi de asta. Fii pe pace, clopotele se vor opri curând, dar ţărişoara aceasta nu va mai uita nicicând că pe 16 august, după praznicul Născătoarei, e ziua cinstirii Sfinţilor Mucenici Brâncoveni!

Cred că a fost doar vis. Nimeni nu a auzit clopotele bătând toată dimineaţa. Sfinţii stau cuminţi în icoane şi-n sinaxare, ce Dumnezeu,… iar oamenii… oamenii îşi văd liniştiţi de ale lor, că-i vacanță.

Preluat http://laurentiudumitru.ro