Completat sub: r Uncategorized | Lasă un comentariu »
DESPRE HARRY POTTER
- LUCRURI INFRICOSATOARE – click aici
Filme pentru copii – FENOMENUL HARRY POTTER
Asemănări cu activitatea ocultă
Intreaga serie Harry Potter este plină de aluzii la ocultism. Gravitatea acestui fapt este de obicei banalizată de fanii scriitoarei Rowling. Ei pretind că Rowling creează o lume imaginară”, asa cum au creat la rândul lor J.R.R., Tolkein si C.S. Lewis în cărtile lor, si, prin urmare, ei nu văd de ce s-ar face atâta vâlvă si că n-ar trebui dată prea mare importantă prezentei vrăjitoarelor si altele asemănătoare. Din păcate, lumea autoarei este departe de a fi imaginară; ea urmăreste îndeaproape activitatea ocultă contemporană.
Toată activitatea vrajitorească a lui Harry din cărtile lui Rowling are un corespondent în viata reală. Să începem prin a ne uita la programul scolii Hogwarts. Este un program de 7 ani care seamănă foarte bine cu învătătura oferită de Ordo Anno Mundi (OAM), o grupare ocultă din Londra care venerează serpii. Ca si scoala Hogwarts, cei de la OAM oferă un program de instruire de 7 ani. Programa de la OAM include si un curs despre “vechile rune”. In volumul “Prizonier la Azkaban”, H.P. este initiat în “studiul vechilor rune” (Rowling, “Harry Potter, prizonier în Azkaban” – New York: Scholastic, 1999, pg.57). Gruparea OAM are si cursuri despre ghicire, clarviziune si divinatie pentru studentii din primul an. In “Prizonier la Azkaban” lui H.P. i se spune în clasă “vom învăta metodele de bază ale divinatiei anul acesta” (Rowling, “Harry Potter, prizonier în Azkaban” – New York: Scholastic, 1999, pg.103). Cei de la OAM mai au si un curs despre “transformarea în animale si despre vârcolaci”. La scoala Hogwarts, lui H.P. i se spune de asemenea “transformarea este una dintre vrăjile cele mai complexe si mai periculoase pe care le veti învăta” (Rowling, “Harry Pottersi Piatra filosofală” – Scholastic, 1997, pg.134). Si am putea continua usor si cu alte asemenea comparatii. Alte activităti oculte mentionate de Rowling sunt: astrologia, vrăjile, necromantia, stiinta plantelor, licori magice, duhuri familiare (spiritism în care sunt invocate rude), talismane, piromantie, numerologie, chiromantie si altele asemenea. Rowling nu creează noi tipuri de vrăjitorie “imaginară”, ci ne prezintă practici apărute în vechime si care continuă să fie folosite în ocultismul contemporan. Ea însăsi recunoaste că a cercetat si a studiat practicile oculte ca să-si facă povestea credibilă (Abanes, pg.23, citând-o pe Rowling într-un interviu radio din cadrul emisiunii “The Diane Rheim Show”, Wamu, National Public Radio, octombrie 20, 1999. Interviul poate fi găsit la HTTP://www.wamu.org./dr/shows/drarc_991018.hthl#wednesday).
Admiratorii scriitoarei ar putea considera cuvintele magice si fără sens introduse de ea – “Alohohora! Expelliarmus! Rictusempra! Finite Incantatem!” – ca fiind o dovadă de abordare fantezistă si excentrică a vrăjitoriei, însă aceste câteva nostime introduceri în povestea sa sunt doar niste schimbări nesemnificative în vrăjitoria actuală pe care o descrie. In multe alte epistole, ea descrie practicile vrăjitoresti fără să schimbe nimic. Procedează la fel când scrie despre “mâna gloriei” care apare în “camera secretelor’: “Ah, mâna gloriei! Pune-i o lumânare si va da lumină doar celui care o poartă! Prietena cea mai bună a hotilor si a borfasilor” (Rowling, “Harry Potter si camera secretelor” – New York: Scholastic, 1999, pg.51). 0 astfel de înfiorătoare “mâna a gloriei” exista cu adevărat în traditia ocultă. E vorba de mâna unui criminal ce fusese spânzurat. Ea fusese tăiată, golită de sânge, pusă la sare si conservată. Lumânări (făcute din grăsimea altui criminal si cu fitil făcut din părul său) erau puse între degete înainte ca un tâlhar să intre în casa victimei. Se spune că mâna aceasta are însusiri magice, de protectie si avertizare pentru hot (Abanes, pg.60-61).
Rowling mai descrie si practica ghicirii în globul de cristal cu aceeasi acuratete si foarte putină imaginatie. Profesorul de divinatie de la Hogwarts le spune copiilor: “Ghicitul în globul de cristal este o artă extrem de rafinată. Vom începe cu relaxarea mintii si a ochilor ca să ne limpezim ochiul interior si supraconstiinta” (Rowling, “Harry Potter, prizonier în Azkaban” – pg.297). Aceasta este o descriere exactă a practicii ghicitorilor. Ea este folosită pentru a intra în transă si pentru a lua astfel legătura cu lumea spirituală într-o încercare de aflare a viitorului. Cea mai înfiorătoare practică ocultă descrisă se află în volumul IV, când Harry este răpit printr-o vrajă si dus într-un cimitir unde este descris un ritual satanic în cele mai groaznice amănunte. Cu toate că această descriere nu urmăreste poate cu exactitate ritualurile cunoscute, elementele clasice sunt prezente: sacrificiul uman, automutilarea si alte elemente specifice satanismului, inclusiv un “atomey” (un pumnal ascutit, cu două tăisuri, folosit la sacrificiu).
Pagini populate cu vrăjitori
De asemenea pot fi întâlnite în cărtile lui Rowling multe personaje binecunoscute în ocultism. De exemplu, Nicholas Flanel si sotia sa Perenelle sunt mentionati. Acestia au fost niste ocultisti care au trăit în secolul XIII. Nicholas Flanel a practicat alchimia si a devenit celebru ca si creator al “pietrei filosofale” (Cartea autoarei J.K. Rowling a avut la început titlul “Harry Potter si piatra filosofală” atunci când a fost publicată în Anglia.Titlul a fost modificat în “Harry Potter si piatra vrăjitorului” de Scholastic Books, Inc., care este editorul american al cărtii). Piatra trebuia să transforme orice substantă în aur si să producă elixirul vietii care făcea pe oricine nemuritor. Rowling e lipsită de imaginatie atunci când introduce personajele Nicholas Flanel si sotia sa în carte împreună cu însăsi “piatra filosofală”. In mod identic sunt mentionati Adalbert – un episcop de Canterbury din secolul VIII, condamnat la moarte pentru vrăjitorie (prezentat, fireste, într-o perspectivă pozitivă de către autoare); si Paracelsus, un alchimist elvetian.
Un personaj din cărtile doamnei Rowling care ar trebui să dea serios de gândit cititorilor crestini este “Cassandra Vlabatsky”. In mod persuasiv, Richard Abanes arată că acest personaj este numit astfel după renumita Helena P. Blavatsky, al cărei nume este rearanjat pentru a masca mentionarea fătisă (Rowling foloseste o anagramă identică atunci când unul din pseudonimele lui Voldemorteste introdus sub forma anagramei “Tom Marvolo Riddle”. Acest pseudonim este elucidat atunci când literele sunt rearanjate sub forma “Eu sunt Lord Voldemort”). H.P. Blavatsky a trăit în secolul XIX si este fondatoarea Societătii Teosofice al cărei scop era “să se opună materialismului stiintific si oricărei forme de teologie dogmatică, în special cea crestină pe care conducătorii societătii o privesc ca fiind extrem de periculoasă” (Dintr-o brosură a Societătii Teozofice citată în cartea “The Hidden Dangers of the Rainbow” – “Pericolele ascunse ale curcubeului”- de Constance Cumbey, Shreveport, Lousisiana: Huntington House, 1983, pg. 45). Blavatsky s-a autocaracterizat si a fost descrisă de discipoli si colaboratori ca fiind posedată de către “cineva” (M.K. Neff, “Memoriile personale ale Helenei P. Blavatsky”, pg. 244), si mai mult decât atât, a scris în termeni foarte clari că “Satan, sarpele din Geneză, este adevăratul creator si binefăcător, Tatăl lumii spirituale” (Helena P. Blavatsky, “Doctrina secretă – Los Angeles: Compania Teozofică, 1925, vol.3, pg. 386).
De asemenea, Rowling introduce multe personaje păgâne si mitologice foarte cunoscute, folosindu-le numele pentru personajele sale, cum ar fi: Minerva (zeită romană), Argus (uriasul cu 1000 de ochi din mitologia greacă), Circe (vrăjitoarea din Odiseea) si Cliodna (zeita druidă/certică încă venerată de către neopăgânii moderni) – Abanes, pg.30-32.
Rowling nu creează o a “doua lume” cum ar fi cea creată de Tolkein în centrul pământului, ci mai degrabă “o lume paralelă”, una care urmăreste îndeaproape activitatea ocultă contemporană. De fapt, după cum afirmă R. Abanes: “Intelegerea deplină a doamnei Rowling în ce priveste mecanismul ocult este atât de evidentă în cărtile sale încât în timpul unei emisiuni de radio în direct, o persoană care se declară a fi “vrăjitor” (un practicant al magiei) (Abanes foloseste intentionat cuvântul “Magick” – magie pentru a evidentia asemănarea dintre magia folosită de Harry Potter si cea practicată de Aleister Crowley, întemeietorul satanismului – nota noastră), o întreabă entuziasmat pe autoare dacă a fost ea însăsi membră a Asociatiei Vrăjitorilor (Wicca). Când Rowling a răspuns negativ, interlocutorul a fost socat si a replicat: “Ei bine, v-ati făcut temele destul de bine”. Acest interlocutor a continuat să-si exprime admiratia pentru seria Harry Potter, nu numai pentru că prezintă atât de multe practici oculte, ci si pentru faptul că prezentarea magiei într-o lumină favorabilă a ajutat-o pe fiica sa să se obisnuiască cu propriile sale practici de vrăjitor si magician” (Abanes, pg. 24, citând-o pe Rowling în “The Diane Rhein Swow”, op. cit.).
Atragerea tineretului la practicarea magiei
Aici se află pericolul. Cărtile sale reflectă atât de bine activitatea ocultă contemporană încât ele devin un mijloc firesc de introducere a tinerilor în adevărata magie. Federatia Păgână din Anglia a desemnat un tânăr membru (în septembrie 2001) să răspundă numărului crescând de întrebări venite de la tineri. Reprezentantul media, Any Norfolk atribuie interesul crescând al tineretului pentru vrăjitorie cărtilor “Harry Potter si piatra filosofală“, celorlalte cărti din seria Potter si spectacolelor TV cum ar fi: “Sabrina, vrăjitoarea adolescentă“, “Buffy, vampirul ucigas“. In continuare a declarat că, după ce apare fiecare articol despre vrăjitorie sau păgânism, “avem un număr ridicat de telefoane, primite majoritatea de la tinere fete” (Fanii lui Potter se îndreaptă spre vrăjitorie”, “This is London” – Associated Newspapers Ltd., August 4, 2000; vezi: http://www.thisislondon.co.uk/dynamic/news/story.html?in_reviewl id+306029 ).
De ce este oare atât de greu oamenilor să creadă că seria H.P. ar putea să-i introducă usor într-o practică ocultă contemporană? Nu e deloc surprinzător faptul că si Rowling si fanii neagă orice intentie de a initia oamenii, în special copii, în vrăjitorie. Oricum, e de notat reactia ei fată de coperta editiei “H.P. si piatra vrăjitorului” publicată la Editura Scholastic. In timpul unui interviu din aprilie 1999 despre ilustratiile diverselor editii ale cărtilor sale, Rowling a comentat entuziasmată: “Coperta editiei Scholastic ilustrează cel mai bine modul în care mi-am imaginat cum ar trebui să apară cartea. Seamănă cu o carte de vrăji datorită culorilor si a stilului ilustrational”.
Monahul INOCHENTIE
Traducere: Georgiana TARĂLUNGĂ
Simona ISTRATE
Articol preluat din revista “Credinta Ortodoxa”
Completat sub: r Uncategorized | Lasă un comentariu »
Sherry era o persoană care nu se potrivea în niciun tipar. În vârstă de 19 ani, ajunsese de curând să creadă în Dumnezeu şi să renunţe la multe de dragul Său, dar încă nu era pe deplin acceptată de mulţi alţi creştini de vârsta ei. Aceştia ziceau că trecutul ei întunecat răzbătea încă din felul în care se purta, vorbea şi se îmbrăca. „Arată ca o târfă”, mi-a zis unul din ei. „Trebuie să facem ceva în privinţa asta”.
Pe Sherry o durea să afle că oamenii vorbeau aşa despre ea. Dar de când am cunoscut-o, n-am văzut-o vorbindu-i de rău sau încercând să se răzbune. Avea compasiune pentru ceilalţi, oricine ar fi fost aceştia, o compasiune ce venea de undeva din adâncul ei. Simţeai că ar fi putut ierta oricui orice, căci, spre deosebire de cei ce o judecau, ea suferise. Ştia cum era să nu mai ai nimic de pierdut.
Sherry avea o bucurie lăuntrică care, pe atunci, mi se părea cu neputinţă de priceput. Nu era o bucurie frivolă, vremelnică, ci o fericire profundă care venea şi era încă legată cumva de adânca sa cunoaştere a tristeţii.
Am cunoscut-o pe Sherry într-o tabără de tineret unde lucram amândoi într-o vară, având postul de consilieri. Pe atunci, nu credeam în Dumnezeu aşa cum credea ea, însă Sherry nu m-a privit de sus din pricina aceasta. Uneori, îmi spunea cum Îl vedea pe Dumnezeu în viaţa ei şi în vieţile copiilor de care se îngrijea; dar – spre deosebire de alţi consilieri care erau religioşi şi mă socoteau „imatur duhovniceşte” – ea nu mi-a predicat niciodată, nici n-a încercat să mă facă să mă conformez credinţelor ei. Şi, în ce mă priveşte, n-am dat niciodată atenţie celor spuse de aceiaşi consilieri despre ea, fiindcă vedeam că judecăţile lor sunt prosteşti şi meschine, întemeindu-se doar pe aparenţe.
Sherry şi cu mine aveam o prietenă comună, pe care o voi numi Janine. La un moment dat, Janine a descoperit că e însărcinată. Prietenul său de 19 ani, pe care ea îl iubea cu adevărat, s-a speriat groaznic şi i-a spus că nu e pregătit să se căsătorească cu ea, zicându-i să avorteze imediat. Lui Janine i-a fost frică să-i spună tatălui ei despre sarcină, crezând că va fi cuprins de mânie şi că n-o va ierta niciodată. Din pricina acestor doi bărbaţi, s-a simţit silită să avorteze. Dar nu voia defel să facă aşa ceva; ea voia ca pruncul ei să trăiască.
Janine le-a spus doar la trei persoane din tabără despre cele întâmplate: lui Sherry, mie şi unui tânăr pe care-l voi numi Benjamin. Când Benjamin a aflat, i-a dat o broşură religioasă împotriva avortului şi a mustrat-o cu un avertisment categoric şi rigid. Când am aflat şi eu, tot ce i-am spus lui Janine – deoarece atunci nu credeam cu adevărat în nimic – a fost că poate să facă ce crede că e mai bine şi că o voi susţine, orice hotărâre ar lua.
Sherry, însă, n-a răspuns la veşti nici cu legalismul lui Benjamin, nici cu relativismul meu. Cu o compătimire care nu era nici excesivă, nici lacrimogenă, a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca Janine să nu se simtă ruşinată pentru că face întocmai ce-i spune inima.
Când diferitele schimbări fiziologice pricinuite de sarcină au început să aibă loc în Janine, ea şi cu Sherry stăteau de vorbă despre ele. Când Janine a simţit pruncul mişcându-se înlăuntrul ei, Sherry a fost atât de bucuroasă încât cineva ar fi putut crede că e copilul ei. N-o să le uit niciodată pe Sherry şi Janine în serile de după ce copiii taberei se duceau la culcare; n-o să uit niciodată cum Sherry o îmbrăţişa, o îmbărbăta şi împărtăşea cu ea minunea unei vieţi noi.
Nădejdea lui Sherry era molipsitoare: curând şi eu, care înainte fusesem atât de ambivalent, am început să mă las cuprins de ea. Vorbeam toţi trei despre copil, iar Sherry îi spunea adesea lui Janine ce mamă minunată va fi. Cu toţii iubeam copiii, înconjuraţi fiind de ei în fiecare zi. Sherry şi cu mine i-am făgăduit Janinei să rămânem alături de ea şi de pruncul ei cât timp acesta va creşte.
În prezenţa dragostei jertfelnice a lui Sherry, părea că totul va fi până la urmă bine. Potenţiala mânie a tatălui lui Janine şi temerile prietenului ei – vor trece. Copilul lui Janine va trăi şi va creşte, şi toată durerea trecătoare va fi meritat să fie răbdată. Aceste gânduri o făceau pe Janine fericită şi împăcată atunci când era în preajma noastră, dar exista încă o teamă ascunsă de ceea ce o aştepta acasă.
Când Janine nu s-a mai simţit în stare să facă faţă cerinţelor fizice ale unui consilier, a părăsit tabăra. Nu ştiu ce s-a petrecut între ea, prietenul şi tatăl ei după ce a plecat, dar când s-a întors pentru un scurt răstimp în tabără ca să-şi ia rămas bun şi să-şi ridice lucrurile, am aflat că până la urmă făcuse avort. Îmi aduc aminte că Sherry era încă plină de dragoste faţă de ea. Însă Janine se schimbase; era într-o stare de şoc sau de jale şi nu voia să vorbească sau să se apropie de nimeni.
La scurtă vreme după, tabăra se găsea în săptămâna de dinaintea închiderii. Într-una din aceste ultime zile, Sherry a venit la mine pe când mă aflam alături de băieţi, în cabana mea. Faţa îi era toată roşie şi am văzut că plânsese. Părea că trecuse printr-o traumă majoră şi, totuşi, faţa îi schiţa un zâmbet discret. Am întrebat-o ce se întâmplase, iar ea mi-a spus că se rugase şi Dumnezeu îi spusese ceva.
Acest lucru reprezenta pentru mine o taină desăvârşită, pentru că Dumnezeu nu-mi spusese niciodată nimic; aşa cum am zis, nici măcar nu ştiam cine sau ce era Dumnezeu. Am întrebat-o ce Îi spusese, însă ea şi-a cerut iertare şi mi-a răspuns că nu-mi poate spune. „De ce nu?”, am stăruit, dar ea doar a zâmbit şi a clătinat din cap. Ochii îi erau încă uzi de lacrimi, iar faţa îi strălucea literalmente. Voiam atât de mult să ştiu taina acelei tristeţi bucuroase sau bucurii dureroase sau ce o fi fost. Dar, între mine şi Sherry, se găsea încă o prăpastie pe care nu o puteam trece şi n-aş fi putut nicicum înţelege acel secret, chiar dacă ea ar fi petrecut ore încercând să-mi explice. Chiar şi aşa, îmi doream foarte mult să ştiu ce-i spusese Dumnezeu.
Tabăra a luat sfârşit. Eu am mers la liceu, iar Sherry s-a întors în oraşul nostru natal. După vreo două săptămâni, am aflat că Sherry murise într-un accident de maşină, într-o curbă, despre care se ştia că este extrem de primejdioasă, de lângă aeroportul oraşului. Înmormântarea avusese deja loc atunci când am aflat de cele întâmplate.
În acea noapte, m-am dus pe un câmp de lângă liceu şi am plâns. Am încercat să văd vreun înţeles sau rost în moartea ei, dar de vreme ce încă nu trecusem peste prăpastia care mă despărţea de cele ştiute de ea, n-am văzut niciunul. Bineînţeles, m-am gândit dacă nu cumva Dumnezeu îi descoperise grabnica ei moarte în acea zi în care o văzusem plângând. Dacă ar fi fost aşa, atunci moartea ei ar fi avut un înţeles. Însă cum aş fi putut ştii cu siguranţă? Am încercat să vorbesc cu Sherry ca şi cum ar fi fost încă în viaţă.
Am sunat-o pe Janine. Nu ştiu ce nădăjduisem să aud de la ea, dar, orice ar fi fost, n-am auzit. Era încă distantă. Am vrut să vorbesc cu ea despre Sherry, despre ce se întâmplase, despre ce ne învăţase, despre ce însemnase ea pentru noi. I-am spus că era posibil ca Dumnezeu s-o fi înştiinţat pe Sherry despre moartea ei nu cu mult înainte de a se petrece, dar Janine n-a părut foarte mişcată de aceasta. Tot ce-mi mai amintesc din cele spuse de Janine este: „E o curbă aşa de periculoasă. Nu o să mai trec niciodată prin curba aia”.
Eram atât de deprimat după ce am închis telefonul! Eram prea deprimat ca s-o mai învinovăţesc pe Janine: ea îşi avea problemele ei şi nu mi se cădea s-o judec pentru că nu părea să priceapă despre ce era vorba. Apoi m-am gândit: şi ce dacă a mers prin curba aceea? Sherry avea doar 19 ani şi e moartă. Dacă viaţa şi moartea ei n-au niciun înţeles final, atunci şi noi toţi am putea zbura din acea curbă cu 150 km/h şi să cădem în marele şi veşnicul neant.
O persoană cu adevărat bună, ca Sherry, vine în viaţa noastră şi e criticată că arată ca o târfă de către cei ce nu-i văd sufletul. Am fi putut învăţa atâtea de la ea. Dar ea a murit – şi totul a rămas la fel. Suntem la fel; viaţa ei nu ne-a schimbat deloc. Janine e încă în întuneric, la fel sunt şi eu – ca şi când lumina lui Sherry n-ar fi fost niciodată aici.
Dar n-a fost aşa în realitate. Curând după moartea lui Sherry, împrejurările vieţii mele m-au împins la un nivel de suferinţă pe care nu-l mai cunoscusem până atunci – şi din acea suferinţă am început să aflu, în cele din urmă, Cine este Dumnezeu. Atunci am început să descopăr taina acelei dureri bucuroase, a acelei păci depline, a acelei dulceţi a morţii pe Cruce şi a plânsului cu lacrimi de mulţumire, putând să iert şi să iubesc pe toată lumea, chiar şi pe cei ce ne ocărăsc şi ne blestemă.
Se pare că nimeni altcineva n-a văzut-o pe Sherry în acea durere bucuroasă de dinaintea morţii ei. Şi acum tânjeam să-i spun: Sherry, ştiu acum cum puteai fi atât de fericită şi cum Îi putea mulţumi lui Dumnezeu chiar şi în toiul acelei cumplite supărări, chiar şi dacă El ţi-a spus că vei muri curând. Ştiu acum ce nu-mi puteai spune atunci.
Au trecut ceva ani. Vieţuiam ca monah pe o insulă împădurită, în depărtările Alaskăi. Eram singur într-o chilie de lângă ţărmul stâncos, la kilometri depărtare de oricine. M-am gândit din nou la Sherry şi iarăşi mi-au dat lacrimile. Dar, acum, acea tristeţe nu era doar o greutate inertă, ca mai înainte. Acum se putea îndrepta undeva, acum avea un înţeles, aşa cum şi viaţa şi moartea ei au avut un înţeles. Am plecat să fac câţiva paşi prin aerul umed al nordului, apoi m-am aşezat şi am scris aceste rânduri:
Înainte ca viaţa ta, atât de scurtă, să ia sfârşit
Te-am întâlnit odată cu ochii roş-înlăcrimaţi.
Iar faţa-ţi strălucea de bucurie şi dulce căinţă
Din tainiţele inimii, în care se rostiseră cuvinte.
Ce-a fost anume, tu n-ai putut să-mi zici,
Căci lucrurile acestea nu puteam atunci să le-nţeleg.
Nu ştiu de nu cumva ţi-a arătat Dumnezeu atunci
Că zilele vieţii tale curând se vor sfârşi.
Deşi atunci nu cunoşteam acea lină lumină
A inimii zdrobite, pe care-o dă Mântuitorul
Şi care-n ziua aceea şi ţie-a dat-o, acum o ştiu,
Şi astfel viaţa ta trăieşte mai adânc în mine.
Dar că-acum şi sufletul meu e odihnit de Domnul,
Nu-ţi mai pot spune – căci te-ai dus.
Monahul Damaschin
Traducere după „Death to the World” de Radu Hagiu
Notă: (*) Umilenie = smerită zdrobire a inimii, inimă înfrântă, căldură a inimii, gingăşie a simţirii. (n.a.)
(preluat de pe http://www.orthograffiti.ro/128/umilenie-o-poveste-adevarata/#more-128)
Completat sub: r Uncategorized | Lasă un comentariu »
Homo videns este o achiziţie nouă a naturii, apărută spontan, ca muşchiul pe lemnul primelor televizoare. Dovleac catodic, homo videns este o prelungire de lujer a TV-ului. El a sărit din start legile fotosintezei, crescând vertiginos în dosul storurilor trase. Stahanovist entuziast al statului pe spate, homo videns e blocat în damblaua colectivă şi priveşte lumea cu legănări line, de hamac.
Homo videns n-are simţul naufragiului. De ani de zile se află-ntr-un picaj comic cu acorduri de clarinet. Stă ca melcul în salată, îl paşte o idioţie galopantă, dar îşi trăieşte vesel drama. Este aceeaşi ca a consumatorului blocat în magazin, care ştie că nu se poate abţine de la a cumpăra. Până mai adineauri vesticii îl aşteptau pe Godot, esticii pe Stalin. Acum nimeni nu mai aşteaptă pe nimeni. Nietzsche s-ar fi crucit cu două mâini dacă l-ar fi întâlnit. Homo videns nu crede că fericirea-i o găină moartă, homo videns râde şi mănâncă. Un mâncău cu o antenă-n ceafă, iată supraomul! O viaţă de câine de lux, ca-n refren.
Homo videns este omul fotoliu. Din serial în film artistic până vine supa, întrebându-se dacă telecomanda e prin plapumă sau a căzut sub pat. Această cârtiţă de apartament s-a identificat cu canapeaua ca musca cu hârtia de muşte. Flotant nocturn al lumilor catodice, homo videns se sperie de pana de curent ca reumaticul de ploaie. Şi are şi de ce. TV-ul este cel mai iubit herr professor: i-a dresat ochiul de voyeur, l-a băgat la şcoala de divertisment, i-a inventat nevoi nebănuite. În lipsă de preoţi bolşevicii se spovedeau la poştaş. Acum homo videns are un prieten din pixeli dascăl în toate. Cultura TV este prosperă, homo videns ştie multe. Ştie că în Statele Unite toţi hoţii de maşini se îndreaptă spre New Mexico, ştie că dacă tragi într-un om cu tot armamentul din dotare s-ar putea să se ridice zâmbind. Mintea-i la pădure, morala a rămas nedansată. Hulpav ca un aspirator pe timpul vieţii tale, TV-ul e chiar un aspirator. Nu-i de mirare că patronii îi vând la ofertă împreună, ca pe nişte fraţi gemeni.
Onor la erou, Batman se întoarce! Homo videns are cultul războinicilor, vrea bătaie şi o are, confortul de a fi mărunt e chiar distractiv. Încremenit în povestea video, homo videns uită oalele pe foc şi copiii pe genunchi. Cu TV-ul în faţă, cercul familiei s-a redus la semicerc. Mii de culori şi tone de singurătate – are, de altfel, şi egoismul unei astfel de stări. În plus, i-au crescut şi pretenţii, s-a emancipat. Acum are religia informaţiei şi urgenţa de a şti tot. S-au dus vremurile buchisirii. Cartea a fost deliberat uitată, ca un urs bolnav în spatele circului. Ne mirăm încă de supravieţuirea burtierei cu litere la filmele traduse. Şi nu numai cartea. Toate virtuţile clasice. Nudismul postmodernului în faţa vechiului e obstinat. Ultimii timizi vor fi puşi în formol, omenirea se va da pe toboganul cu idei trăsnite.
Harnaşamentul reflectorizant al Rosinantei moderne ne arată un lucru trist: în şaua lui Don Quijote stă mândru Sancho Panza! Să ne închipuim decretarea unei prohibiţii generale video. Barca lui homo videns ar lua apă, vâslele i s-ar transforma în cârje. N-ar mai fi mult până la Ziua Venelor Deschise. Rolul TV-ului în legumizarea rasei umane e acelaşi cu al lopeţii în istoria cioclilor. TV-ul sau soba intimă pe timp de iarnă. TV-ul, vidanjorul de la ora cinci. TV-ul, Show Potemkin sau olimpiada falsului. Până în secolul trecut chimia cinei îţi dădea calitatea visului. Homo videns n-are vise. Când doarme tot la TV se uită. Când se trezeşte îşi continuă somnul. Sindromul Helsinki, în care angajaţii băncii fraternizaseră cu spărgătorii, funcţionează implicit, fără resorturi. Homo videns e falimentar.
Ce se poate vedea prin ochelarii lui homo videns e previzibil. Piroman bântuit de flăcări, acest aplaudac mecanic bea bere, stă pe spate şi se crede executant al loviturii de la unsprezece metri. Acest cobai lihnit după experimente are un imaginar betonat în universul filmului american. Convingerea lui în ceea ce vede e imbatabilă ca râma tăiată-n două. Blestemul idioţiei s-a întins comic de la oraş la sat, ruralii fiind dependenţi de TV ca urbanii de igienică. Pepene cu pâine, telejurnal, film şi găini rămase neînchise. Trenurile blindate ale prostiei defilează acum şi pe la poarta lor.
Între timp, tradiţia aşteaptă, neştiind că s-a mutat staţia. Bunul simţ şi vechile deprinderi s-au oprit la un cântar stradal şi-şi numără reciproc coastele. Din clasici n-a mai rămas decât un nume de stradă sau vreun răspuns corect la vreun concurs interactiv. Manele la nunta lui Figaro şi Mihaela Tatu versus Hortensia Bengescu, născută Papadat. Societatea multi-vizual dezvoltată este într-un nou cincinal, planul de producţie a fost îndeplinit, raportăm multiple depăşiri de normă. Capitaliştii au ajuns la vorba noastră, acum fac salam chiar şi din cale şapte vaci grase din vis.
În anii ´60 un Ion îşi luase primul televizor în satul lui. Trecut cu bicicleta prin gropile proletare, aparatul se stricase, iar acum stătea inert pe sală, cu ecranul la drumul mare. Ion îşi luase primul televizor în satul lui. Restul nu mai conta.
Octavian Dărmănescu
(preluat de pe http://www.orthograffiti.ro/294/homo-videns-tablou-clinic/#more-294)
Completat sub: r Uncategorized | Lasă un comentariu »
2012 – Apocalipsa şi manelizarea Revelaţiei
Unknown
Am primit pe e-mail o scurtă prezentare a filmului 2012. Prezentarea a fost, pentru mine, cu atât mai şocantă, cu câtvăzusem deja filmul…
„Iată un film ce se anunţă a fi un adevărat succes, pe care NIMENI nu ar trebui să îl rateze! Despre sfârşitul lumii s-au spus multe, s-au scris multe, şi chiar s-au făcut o mulţime de filme. Acesta însă, va lăsa o impresie foarte puternică. Este un film pe care indicat ar fi să îl vedeţi în cinema, cu un sonor şi pe un ecran adecvat, pentru o imagine cât mai bună a subiectului tratat. Jocul actorilor este foarte bun, acţiunea nu te lasă să te plictiseşti nicio clipă, iar suspansul te însoţeşte la fiecare cadru. Poate mulţi nu vor înţelege nimic din acest film. Poate mulţi îşi vor da seama că, de fapt, în orice clipă viaţa se poate termina brusc, fără niciun fel de avertizare. Mergând pe tema Arca lui Noe, şi în acest film există problema selecţiei, cine supravieţuieşte şi cine rămâne în urmă. Vei fi cel ales?”
Citind acest text am rămas în gură cu un gust amar: eram sigur că o parte dintre tinerii şi adulţii spălaţi pe creier de mass-media vor fi fani ai filmului. Da, actori ca John Cusack, Amanda Peet, Chiwetel Ejiofor. Nu mă aşteptam să văd o ecranizare reuşită a cărţii Apocalipsei, nu mă aşteptam nici să văd un film care să mă impresioneze, dar nici nu mă aşteptam să văd un film atât de prost. Şi cu atât mai mare a fost mirarea mea când am constatat că există oameni care se lasă seduşi de astfel de producţii horror-religioase, dacă pot spune aşa.
Realizatorii acestui film au fost interesaţi de bani şi glorie, nu de prezentarea învăţăturii creştine despre sfârşitul lumii. Şi, din punct de vedere financiar, au dat lovitura. Au investit în film în jur de 200 de milioane de dolari, şi în scurtă vreme au avut beneficii de două ori mai mari decât suma investită. E lesne de înţeles faptul că unor spectatori obişnuiţi cu „pâine şi circ” mediatic, un film care să prezinte adevărul despre Apocalipsă nu le-ar fi stârnit interesul. Oamenii au fost dresaţi să caute circul şi nu mai sunt sensibili decât la circ. Excepţiile cinematografice (între care se numără şi „Patimile” – filmul lui Mel Gibson) sunt extrem de puţine.
Regizorul Roland Emmerich, după ce a realizat „The Independence Day” şi „The Day after Tomorrow”, a înţeles care e strategia optimă pentru a aduna oamenii în cinematografe – prezentarea unor surogate în care elementul religios să fie cât mai agreabil, să deranjeze cât mai puţin sau aproape deloc.
Iată câteva replici lămuritoare:
„- Aş vrea să mă fi înşelat… dar nu e cazul. Scoarţa Pământului se destabilizează.
- E prea devreme.
- Adrian. Trebuie să iniţiaţi evacuarea.
- Dumnezeule!
- Cu toată ştiinţa noastră avansată… Noi cu hardughiile noastre şi mayaşii au prevăzut lucrul ăsta acum 2.000 de ani.
- Credeam că avem mai mult timp. (…)
- E Apocalipsa, Sfârşitul Zilelor, Ziua Judecăţii, Sfârşitul Lumii, prietene. Creştinii îi spun Marea Răpire, dar mayaşii ştiau despre ea, acelaşi lucru.”
„Impostură crasă!” – ar spune orice cercetător atent al Noului Testament. A pune semnul egalităţii între sfârşitul unei epoci din calendarul mayaş şi sfârşitul lumii înseamnă a dovedi ori neştiinţă, ori impostură.
Troparul Naşterii Domnului spune clar: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie.” Magii care au venit să se închine la naşterea Mântuitorului au arătat înfrângerea credinţelor păgâne de către adevărul dumnezeiesc. Steaua care i-a călăuzit pe magi a însemnat chemarea tuturor spre cunoaşterea lui Hristos.
Cine crede că mayaşii ştiau că sfârşitul lumii va fi în 2012, în timp ce Biserica lui Hristos nu ştia aceasta, arată că pune mai presus înţelepciunea păgână pre-creştină decât învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli.
Da, mayaşii aveau cunoştinţe astronomice foarte exacte, lucru recunoscut de către savanţii actuali. Cât priveşte sfârşitul lumii în 2012, aşa cum este prezentat într-o profeţie mayaşă, nu este luat în serios de către aceştia. De altfel, pe site-ul NASA apar mai multe materiale care încearcă să demitizeze fenomenul 2012. Nu consider că specialiştii NASA sunt capabili să înţeleagă într-un mod corect cartea Apocalipsei, dar am văzut că au destule argumente ştiinţifice pentru a combate această idee apocaliptică, a cărei popularizare mizează pe lipsa de cunoştinţe a publicului ţintă.
Există totuşi un element care prinde şi la unii creştini, care au citit profeţiile sfinţilor şi învăţăturile cuvioşilor contemporani despre apropierea sfârşitului lumii. Faptul că lumea merge din rău în mai rău, că asistăm la o explozie a păcatului şi a apostaziei. Mai mult, încetul cu încetul, asistăm la o revenire la putere a prigonitorilor Bisericii. Politica de scoatere a crucilor şi a icoanelor din şcoli, legalizarea prostituţiei şi a drogurilor uşoare, campaniile pro-homosexualitate şi chiar pro-pedofilie fac din secolul XXI un veac mult mai întunecat decât veacul precedent. Mai mult încă, posibilitatea pecetluirii întregului neam omenesc prin implantarea micro-cipurilor în corpul uman ne arată că vremea primirii semnului fiarei nu este departe.
Principala eroare a filmului 2012 şi a celorlalte filme de acelaşi gen este că prezintă sfârşitul lumii ca având legătură cu catastrofe naturale sau cu invazii extraterestre. Dar sfârşitul lumii se va datora apogeului păcatelor oamenilor. Şi, pentru creştini, sfârşitul va fi o victorie, nu o înfrângere. De altfel, creştinii mărturisesc în Crez: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”. Acesta este duhul creştin, nu duhul de panică şi isterie tipic sectant…
O întrebare care i-a frământat pe mulţi oameni, de diferite religii, de-a lungul istoriei, a fost: „Când va veni sfârşitul lumii?”
La această întrebare, unii creştini răspund simplu – şi pe cât de simplu pe atât de greşit: „Nu ştim când va fi sfârşitul. Nici îngerii din cer nu ştiu, şi nici Hristos nu ştie. Sau nu ştia, înainte de Înviere…” Un astfel de răspuns este bazat pe cuvintele Mântuitorului: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. Iar de ziua aceea şi de ceasul acela nimeni nu ştie; nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei, 24, 35-36)
O explicaţie simplistă, care se regăseşte totuşi în unele cărţi de predici, spune că Hristos, ca om, nu ştia când va fi sfârşitul, dar, ca Dumnezeu, ştia. O astfel de explicaţie nu rezistă însă. În Hristos cele două firi – firea omenească şi firea dumnezeiască – sunt unite în chip „neîmpărţit şi nedespărţit”.
Şi a susţine că Hristos vorbea ca om, nu ca Dumnezeu-Om, înseamnă a nu înţelege că prin mărturia: „cuvintele Mele nu vor trece”, Se referea la învăţătura Sa dumnezeiască, pe care scurgerea timpului nu o va îngenunchea.
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel care „din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii”, Cel „prin Care toate s-au făcut” – aşa cum mărturisim în Crez – cunoaşte toată istoria, până la sfârşitul lumii. Dacă nu ar cunoaşte sfârşitul lumii, ce Dumnezeu ar fi?
«Iar de ziua aceea şi de ceasul acela nimeni nu ştie; nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl» (Matei, 24, 36). Când a spus ucenicilor că «nici îngerii», le-a închis gura, ca să nu mai caute să afle ceea ce nu ştiu nici îngerii; când a spus că «nici Fiul», îi opreşte nu numai să ştie, dar să şi cerceteze. Că aceasta a fost intenţia Domnului rostind aceste cuvinte se vede şi de acolo că le-a închis gura cu mai multă asprime după Înviere, când i-a văzut că sunt şi mai curioşi. Acum le-a mai vorbit de multe şi nenumărate semne ale venirii Lui; după Înviere însă le spune scurt «Nu este al vostru a şti anii sau vremurile» (Fapte, 1, 7) Apoi, ca apostolii să nu spună: «Suntem nedumeriţi, suntem dispreţuiţi, odată ce nu suntem vrednici să ştim nici lucrul acesta», Domnul continuă: «Pe care Tatăl le-a pus în a Sa stăpânire». Domnul ţinea mult să-i cinstească pe ucenici şi să nu le ascundă nimic; de aceea atribuie această cunoştinţă Tatălui Său. Fiul Îl ştie pe Tatăl tot aşa de bine cum şi Tatăl Îl ştie pe Fiul. Se poate, oare, să nu ştie ziua aceea? Mai mult! Duhul cercetează şi adâncurile lui Dumnezeu (I Cor 2, 10); se poate, oare, ca Fiul să nu ştie nici timpul judecăţii? Se poate, oare, ca Fiul să ştie cum trebuie să judece, se poate să ştie tainele fiecărui om şi să nu ştie ceea ce-i cu mult mai neînsemnat decât aceasta? Se poate, oare, să nu ştie ziua, odată ce «toate prin El s-au făcut şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut» (Ioan 1, 3)? Cel ce a făcut neamurile, a făcut negreşit şi anii; iar dacă a făcut anii, a făcut negreşit şi ziua aceea. Cum poate, dar, să nu ştie ziua pe care a făcut-o? (…) Apoi iarăşi, pentru ca ucenicii să nu-L mai întrebe, a adăugat: «Privegheaţi, deci, că nu ştiţi în care ceas vine Domnul vostru». N-a spus: «Nu ştiu», ci: «Nu ştiţi». Când era aproape să le spună ceasul venirii Sale, Hristos Se opreşte şi iarăşi îi îndepărtează de întrebare, pentru că vrea să-i facă să fie necontenit pregătiţi. Le spune: «Privegheaţi!», arătându-le că nu le spune ziua şi ceasul venirii Sale, tocmai pentru a priveghea.
«Aceea să cunoaşteţi, că, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte vine furul, ar priveghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. De aceea şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi, Fiul Omului va veni» (Matei 24, 43-44).
De aceea le spune să privegheze, ca să fie totdeauna gata; de aceea le spune: «Atunci va veni, când nu vă aşteptaţi»; voieşte să fie totdeauna gata de luptă, să fie totdeauna virtuoşi. Cu alte cuvinte spune aşa: «Dacă cei mai mulţi oameni ar şti când mor, negreşit că s-ar strădui în ceasul acela.»
Dar pentru ca oamenii să nu se străduiască numai pentru ziua aceea, Domnul nu spune nici ziua cea de obşte a sfârşitului lumii, nici ziua morţii fiecăruia, pentru că vrea ca oamenii să o aştepte totdeauna, pentru ca totdeauna să se străduiască. Aceasta e pricina că sfârşitul vieţii e necunoscut fiecăruia din noi” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, pp. 872-876).
Tâlcuirea făcută de Sfântul Ioan Gură de Aur este cât se poate de clară: Hristos ştia când va fi sfârşitul lumii, dar la fel de bine ştia că apostolilor nu le este de folos să cunoască exact când va avea loc.
De ce a procedat Hristos aşa şi nu altfel? Nu ne este de folos să ne punem astfel de întrebări. Nu ştim în ce fel ar fi fost afectat cursul istoriei dacă apostolii ar fi primit un răspuns precis la această întrebare.
Aici ne întâlnim cu problema preştiinţei lui Dumnezeu şi a libertăţii noastre. Dumnezeu ştie tot, dar această cunoaştere a Sa nu ne predestinează pe noi să o luăm într-o direcţie sau alta. Preştiinţa lui Dumnezeu nu manipulează darul libertăţii oamenilor. Poate că, dacă Hristos le-ar fi spus că lumea va ţine mai mult de două mii de ani, le-ar fi pus o povară grea. În realitate, Dumnezeu respectă libertatea oamenilor, chiar şi libertatea oamenilor de a face rău. Lumea nu era predestinată să ţină până în mileniul trei. S-ar fi putut sfârşi în secolul XX, sau chiar mai înainte, dacă apostazia şi desfrâul ar fi atins apogeul.
Până la urmă, istoria e un conflict între bine şi rău. Oamenii pot alege binele sau răul, adevărul sau minciuna, în măsura în care vor. Aşa cum nu există stavilă pe drumul sfinţirii omului, tot aşa nu există stavilă nici în cădere.
Dacă Hristos le-ar fi spus apostolilor ziua, anul sau chiar veacul sfârşitului, atunci preştiinţa Sa ar fi interferat cu libertatea lor. Atunci libertatea umană ar fi fost înlocuită cu predestinarea – nu în întregime, e adevărat, dar într-o măsură deloc neglijabilă.
Dacă noi credem că Hristos e Fiul lui Dumnezeu, Calea, Adevărul şi Viaţa, trebuie să credem şi că le-a dat apostolilor cele mai potrivite răspunsuri la întrebările care îi frământau. Dacă este aşa, nu ne este de niciun folos să iscodim care sunt cauzele pentru care nu le-a spus mai cu exactitate când va fi sfârşitul.
Teoria e simplă, cu toate acestea unii nu se lasă. Vor neapărat să ştie când va veni sfârşitul. Nu află aceasta din Sfânta Scriptură, nu o află din scrierile Sfinţilor Părinţi, şi atunci apelează la surse de informare îndoielnice, pseudo-creştine sau de-a dreptul păgâne. E, până la urmă, „libertatea” lor… De altfel, într-o lume în care mass-media spală cu dezinvoltură creierele oamenilor, când asistăm la o invazie a sub-culturii, nu e de mirare că unii oameni preferă să primească drept adevăr tot felul de minciuni.
Termenul grecesc apocalipsă înseamnă „descoperire”, „revelaţie”. Dumnezeu ne-a descoperit în cartea Apocalipsei semnele sfârşitului lumii şi ne-a arătat cum va fi a doua venire a lui Hristos. În loc să primească această revelaţie, oamenii îşi aleg apocalipse „după mintea lor”. Pun Adevărul pe patul lui Procust şi îl modifică aşa cum li se năzare.
Unii cântă manele, alţii trăiesc ascultând manele, iar alţii îşi manelizează întregul mod de a fi – modul de a crede în Dumnezeu, modul de a se raporta la viaţă, modul de a se raporta la ceilalţi. Astfel, unii acceptă să se lase manipulaţi de mass-media sau de filme precum Apocalipsa 2012. Merită sau nu să îţi furi singur căciula? Vom vorbi mai târziu. După anul 2012…
Ce se va întâmpla atunci? Vor apărea alţi profeţi, alte profeţii. Alte filme de succes, alte suflete manipulate. Pentru că oamenii nu se satură de minciuni. Codul lui Da Vinci, Evanghelia după Iuda, Apocalipsa din 2012 şi alte făcături similare au aterizat pe un teren propice. Aşa că, de tine depinde. Ce vrei să faci? Te laşi manipulat sau nu?…
Danion Vasile(preluat de pe http://www.orthograffiti.ro/397/2012-%E2%80%93-apocalipsa-si-manelizarea-revelatiei/#more-397)
Completat sub: r Uncategorized | Lasă un comentariu »
Completat sub: r Uncategorized | Lasă un comentariu »
Completat sub: r Uncategorized | Lasă un comentariu »
Completat sub: r Uncategorized | Lasă un comentariu »
